Foto credit: Monografia comunei Rasinariu, Sibiiu 1915
În ziua de 28 ianuarie 1876, la poale de codru și cumpănă de ape, într-un sat cu casele înghesuite umăr lângă umăr pe văile ce rod muntele Cindrel, se năștea al treilea băiat din familia lui Ioan și Soră Vidrighin (născută Oancea). Moașă i-a fost Stana Oancea (bunica din partea mamei). Conform tradiției, respectată cu sfințenie de rășinăreni, căci despre satul Rășinari este vorba, pruncul va primi prenumele bunicului din partea mamei, Stan.
Nu trec decât cinci zile de la fericitul eveniment și familia se prezintă cu „cel mic” la Biserică pentru a primi Sfânta taină a Botezului. Suntem în ziua de 2 februarie 1876. Nași de botez sunt Ana și Vasile Bloțiu, aceiași care îi cununaseră pe părinții lui Stan Vidrighin la 18 octombrie 1870. Procesiunea a fost oficiată de cel care pe vremea aceea era cel mai cunoscut și mai respectat „fiu al satului”: preotul Sava Popovici Barcianu, în vârstă de 62 de ani.
Și totuși, cine era acest om atât de iubit și de iubitor? Sava Popovici Barcianu (1814-1879) își dezvăluie originile prin însuși numele său. Născut într-o epocă în care Biserica ortodoxă din Transilvania se afla sub oblăduirea celei sârbești, primește numele de Sava, după Sfântul Sava (cca. 1175-1235), primul arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Popovici arată ocupația strămoșilor săi (însemna „fiu de popă”), iar Barcianu ne dezvăluie originile familiei sale (Bârsan, adică „din Țara Bârsei”).
Familia lui Sava Popovici Barcianu s-a așezat la Rășinari în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, venind din Țara Bârsei. Începând cu Coman Bârsan, care a trăit mai bine de 100 de ani (1699-1804), se va inaugura o lungă tradiție de preoți rășinăreni din această familie.
Sava este fiul „popei Dan” – preotul Daniil Popovici (1788-1866), nepotul lui Sava Popovici cel Tânăr (1765-1865) și tatăl memorandistului Daniil Popovici Barcianu (1847-1903). Urmează școala primară în sat, apoi, între 1828-1833, Gimnaziul latin din Sibiu (același la care va învăța peste ani și Stan Vidrighin, în epoca maghiară a școlii), terminând cu calificativul eminens. Pleacă apoi la Cluj, unde face studii de filosofie, la care obține calificativul laudabilis.
În anul 1837 îl regăsim pentru scurtă vreme la Baia Mare, ca meditator al fiului unui conte. Învață singur limba italiană și limba franceză, pe lângă limbile latină și germană pe care le cunoștea deja. Ca să nu fie descoperit că este „valah”, se prezintă ca italian, cu numele Sabini). Pleacă apoi la Viena la Universitate pentru a-și continua studiile, dar în 1838 este nevoit să se întoarcă în satul natal, fiind mai întâi numit învățător la Școala din Rășinari, apoi director la aceeași instituție, iar mai târziu profesor la Seminarul Andreian.
În focul evenimentelor revoluționare din anul 1848, participă ca delegat la Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai, fiind ales membru în Comitetul Național Permanent cu sediul la Sibiu și membru în delegația care îl va însoți pe Andrei Șaguna la Viena în noiembrie 1848. Calitățile sale îl vor face principalul om de încredere și prieten pe viață al lui Andrei Șaguna, care în mod deloc întâmplător își va alege locul de veci tocmai la Rășinariul pe care l-a iubit atât de mult.
Își începe și cariera de scriitor cu traduceri cuprinse într-o „Culegere de istorisiri morale” (2 volume, Sibiu, 1846-1848) și un „Epistolar” (Sibiu, 1847). Odată cu deschiderea în anul 1850 a Tipografiei arhidiecezane la Sibiu, la cererea lui Șaguna dar și pe cont propriu, își intensifică activitatea în această direcție. „Abecedarul” său din anul 1851 este folosit în toate școlile poporale din Ardeal timp de zece ani, până la apariția în 1861 a Abecedarului lui Zaharia Boiu.
Nu se oprește aici. Opera sa conține și alte cărți de valoare: „Curs de aritmetică”, „Historia biblicească, cu întrebări și răspunsuri” (manual pentru clasa I primară), „Gramatica românească pentru școlile poporale”, „Gramatica germană”, „Carte de conversațiune și Vocabulariu german și român prescurt lucrat pentru germani și români”, „Abecedar nemțesc pentru școalele poporale”, „Vocabulariu român-nemțiescu”. A fost și un mare predicator, zugrav și pictor de icoane.
Anul 1856 îi aduce o sarcină neașteptată și extrem de provocatoare. La cererea Comandantului militar austriac cu sediul la Sibiu, Andrei Șaguna îl propune ca duhovnic militar. Ne aflăm în timpul războiului rusă-turc din anii 1853-1856, mai cunoscut drept Războiul Crimeii. Imperiul Habsburgic (din care făcea parte și Transilvania), intervine în conflict și pătrunde cu armata în Țara Românească și Moldova pentru a restabili echilibrul în zonă și a-i alunga pe ruși din teritoriile românești invadate. Pentru că în armata austriacă erau înrolați mulți soldați ortodocși din imperiu (români, sârbi), era nevoie de preoți de aceeași confesiune care să îi spovedească și să îi împărtășească. Sava Popovici Barcianu a primit această onorantă și periculoasă sarcină, însoțind trupele habsburgice, aflate pe urmele armatei ruse, prin Ploiești, București, Giurgiu, Focșani, Bârlad, Roman, Bacău, Iași, Botoșani, de unde a trimis scrisori emoționante tatălui său, întorcându-se în final acasă în Transilvania prin Bucovina. Pentru truda sa a fost decorat cu „crucea de aur pentru merite”.
Devenise deja unul dintre cei mai erudiți preoți ai timpului său. În 1860 traduce celebrul „Memorial” al lui Andrei Șaguna. În 1862 este numit membru în comitetul proaspăt înființatei Asociațiuni Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA). Odată cu reînființarea Mitropoliei ortodoxe la Sibiu în anul 1865, devine și membru al consistoriului mitropolitan și administrator protopopesc. Academia Română îi va oferi recunoașterea supremă, alegându-l în anul 1869 membru corespondent al său.
Moartea sa, oarecum neașteptată, din data de 12/24 martie 1879, la vârsta de doar 65 de ani, a îndoliat un sat întreg și i-a întristat pe toți cei care l-au cunoscut. La ceremonia funerară din ziua de 15/27 martie 1879 au slujit 14 preoți, printre care însuși mitropolitul Miron Romanul. Panegiricul a fost rostit în biserică de parohul Emilian Cioran (bunicul lui Emil Cioran), iar la mormânt de învățătorul Iosif Goga (tatăl lui Octavian Goga).
„Telegraful Român” din 15 martie 1879 consemna printre altele: „Biserica a pierdut un fruntaș al ei, națiunea un zelos luptător, literatura română un vrednic propagator, comuna pe cel mai distins membru, săracii pe un povățuitor, familia pe un iubitor părinte”. Cineva a adăugat: „s-a stins o lumină de pe cerul Ardealului”. Într-adevăr, o mare lumină s-a stins, dar după scurt timp o alta nouă va străluci, de această dată pe cerul Banatului: cea a consăteanului lui Sava Popovici Barcianu, Stan Vidrighin.