Răsfoind arhivele cu gândul de a schița o biografie despre copilăria și adolescența lui Octavian Goga, am descoperit printre miile de documente care fac referire la marele nostru poet câteva informații interesante și complet necunoscute publicului larg, cu privire la cinci momente (trei mincinoase și două autentice) în care zbuciumata sa viață s-a intersectat cu cea a consăteanului său Stan Vidrighin.

Să spunem pentru început că diferența de vârstă dintre cei doi mari fii ai Rășinariului era de cinci ani. După cum știm, Stan Vidrighin s-a născut la 28 ianuarie 1876, iar Octavian Goga la 20 martie 1881. Este important să menționăm și că aceștia s-au aflat doar în anumite perioade ale vieții în aceeași localitate: la Rășinari între 1881-1888, la Sibiu între 1890-1896 și la București, cu intermitențe, între 1929-1938.

Prima sursă pe care o supunem atenției este o biografie romanțată și vădit neadevărată a marelui poet, intitulată „Viața lui Goga”, scrisă de un anume Ciprian Doicescu în anul 1942 și apărută la Editura „Cartea Românească” din București. În această lucrare sunt menționate trei momente care i-au avut (?) ca protagoniști pe Octavian Goga și Stan Vidrighin.

1. La pagina 37 este descris un episod din vremea copilăriei petrecută la Rășinari „Bunica Maria – mama Aureliei Goga – a povestit o dată când era de față și surioara lui Tavi, Victoria, întâmplări ciudate cu balaurul cel cu șapte capete, de care nu putea să se apropie nici un voinic. Lui Tavi i-a venit atunci în minte să plece pe Dealul Cetățuii și să facă un războiu balaurului așa, numai în închipuire. Iulia Dancăș n-a voit la început să meargă așa de sus, dar încurajată de ceilalți și mai cu seamă că tovarășul Stan Vidrighin le-a spus că știe și alți copii cari s-au urcat acolo, s-a lăsat înduplecată să meargă împreună”.
2. La pagina 44 descoperim un episod din timpul studiilor gimnaziale de la Sibiu. Referindu-se la primele versuri cunoscute scrise de Octavian Goga, purtând data de 14 mai 1893, autorul ne prezintă o explicație pe care ar fi dat-o Stan Vidrighin în legătură cu acest eveniment deosebit de important din biografia poetului: „I-a arătat tată-său că e popă, a spus numaidecât copilul Stan Vidrighin, tovarășul de joc din copilărie, care acum îi era coleg de clasă” (!).
3. La pagina 51 regăsim un al doilea moment din perioada studiilor gimnaziale de la Sibiu, în care, potrivit aceluiași autor, Octavian Goga le-ar fi arătat colegilor de clasă o poezie de-a sa, cu care a debutat în „Revista ilustrată”. După câteva zile, colegii au început să-i spună „Poetul”, motiv pentru care „Colegul Stan Vidrighin a prins invidie și căuta mereu să-l înțepe” (!).

Din aceste informații intrigante, am putea fi tentați să tragem concluzia că Stan Vidrighin era invidios pe succesul precoce al lui Octavian Goga. Dacă însă ne păstrăm luciditatea și analizăm critic cele trei informații, vom constata că mai degrabă este vorba de o obsesie a autorului față de Stan Vidrighin (nu am cercetat dacă se cunoșteau personal), ori pur și simplu de o flagrantă dezinformare, pe care un scriitor profesionist ar fi putut-o înlătura ușor, printr-o verificare directă la sursă (în anul 1942, când a apărut cartea, Stan Vidrighin locuia în București și ar fi putut da lămuririle necesare).

Să analizăm așadar, fără patimă, cele trei informații:

1. Afirmația că Stan Vidrighin ar fi încurajat-o pe Iulia Dancăș să-l urmeze pe Octavian Goga pe Dealul Cetățuii este imposibil de verificat. Având în vedere însă totala lipsă de credibilitate a autorului, înclinăm să credem că numele lui Stan Vidrighin a fost pur și simplu introdus forțat în context. Să ne amintim, totuși, că el era cu cinci ani mai mare decât Octavian Goga, iar dintre sutele de mărturii contemporane autentice despre copilăria și adolescența poetului, nici una nu amintește de faptul că cei doi ar fi fost „tovarăși de joacă”.
2. Cel de-al doilea episod este vădit mincinos, întrucât ne spune că Stan Vidrighin era coleg de clasă cu Octavian Goga, când de fapt, la data invocată în text, 14 mai 1893, Stan Vidrighin era elev la gimnaziul superior, în clasa a V-a gimnazială (clasa a IX-a de azi), iar Octavian Goga la gimnaziul inferior, în clasa a III-a gimnazială (clasa a VII-a de azi), așa cum o demonstrează cataloagele școlare.
3. Momentul în care Stan Vidrighin ar fi prins invidie pe succesul lui Goga și căuta să-l înțepe mereu, este la fel de ușor de demontat, întrucât poezia la care se face referire în text, fără să fie numită, nu poate fi alta decât „Nu-i fericire pe pământ” singura publicată de Goga în „Revista ilustrată”. Problema este că în luna iunie 1898, când aceasta a fost tipărită, Stan Vidrighin nici măcar nu se mai afla în Sibiu, fiind student la Budapesta (tocmai încheia anul II de studiu la Institutul Politehnic)!

Deși argumentele de mai sus sunt suficiente pentru a demonstra incorectitudinea celor trei informații, să mai adăugăm doar faptul că prin nenumăratele erori și fantezii pe care le conține, cartea lui Ciprian Doicescu a produs la data apariției multă iritare în rândul publicului, ceea ce a determinat ca următoarele două volume (vol. II. „Viața” și vol. III. „Opera. Naționalismul”), care erau finalizate și „bune de tipar” la acea dată, să nu mai fie publicate niciodată!

Dacă astfel de invidii inerente vârstei ar fi existat, este sigur că acestea nu l-au vizat pe Stan Vidrighin (care a urmat un cu totul alt drum în viață, la fel de glorios cu acela al consăteanului său), ci poate pe alți copii, dintre nenumărații „Vidrighini” din Rășinari, mai apropiați de vârsta lui Goga, dintre care unii i-au fost chiar colegi de clasă în sat (Dumitru Vidrighin, n. 1 noiembrie 1880, în clasa I; Maniu Vidrighin, n. 20 ianuarie 1878, în clasele a II-a și a III-a). Probabil că nefericitul autor nu a făcut altceva decât să asocieze numele de familie „Vidrighin” cu „Stan”, cel mai celebru dintre ei la acea dată (în 1942). Vom încadra, așadar, aceste picanterii în categoria „imaginarului”.

Cu totul altfel stau lucrurile în privința celorlalte două surse, vădit autentice și imposibil de contestat. Prima dintre ele este o scrisoare mai amplă, adresată la data de 1 martie 1903 din Rășinari de către părinții lui Octavian Goga fiului lor, aflat la studii la Budapesta. Din conținutul scrisorii aflăm despre dificultățile financiare cu care se confrunta familia Goga în acea perioadă și despre eforturile deosebite pe care le făcea pentru a-și susține băiatul la studii. La finalul scrisorii, găsim o întrebare adresată poetului de tatăl acestuia, preotul Iosif Goga: „Stan Vidrighin inginerul ți-a dat 10 coroane?” (în original:„Stan Vidrighin ing. ța dat 10 cor.?”).

Deși sumară, informația este foarte valoroasă, întrucât ne arată relațiile de apropiere care existau între familiile Goga și Vidrighin, care de altfel se încadrau în spiritul mai larg al unei extraordinare solidarități între rășinăreni (există zeci de mărturii privind modul în care i-a ajutat Octavian Goga pe toți rășinărenii care i-au călcat pragul la București în perioadele în care a fost ministru).

Mai interesant ni se pare faptul că ajutorul pentru studentul Goga, aflat la Budapesta, venea de la tânărul inginer Stan Vidrighin, care în acel moment nu se mai afla în capitala Ungariei (absolvise Institutul Politehnic din Budapesta în anul 1900), ci în cea a Banatului, la Timișoara, unde lucra la Serviciul tehnic din cadrul Primăriei orașului.

Chiar dacă nu cunoaștem motivul pentru care Stan Vidrighin trebuia să-i dea zece coroane lui Octavian Goga, o legătură între cei doi este mai mult decât evidentă.

A doua sursă autentică este o scrisoare de condoleanțe transmisă de Stan Vidrighin lui Octavian Goga în anul 1935, cu ocazia dispariției tragice a lui Eugen Goga, fratele cel mic al poetului. Scrisoarea are următorul text:

„București, 8 VI 935

            Dragă Tavi,

            Sosit acasă mă grăbesc să-ți aduc expresiunea celor mai adânci regrete, atât ale mele, cât și ale familiei, pentru pierderea vrednicului Geni. La urma urmelor toți ne vom aduna în jurul bisericii din deal, de unde am roit; totuși, ca celui mai tânăr, lui i se cuvenea încă o lungă epocă de rodnică viață.

Fie-i odihna ușoară și amintirea veșnic vie!
Al tău.  Ing. S. Vidrighin”.

Spre marea durere a rășinărenilor, profeția lui Stan Vidrighin nu s-a împlinit. Nici unul dintre cei doi nu-și doarme somnul de veci la umbra „Bisericii din Deal” din Rășinari. Familiile lor „adoptive” au vrut ca Octavian Goga să se odihnească departe de familie, într-un sinistru mausoleu, pe un deal de la Ciucea, iar Stan Vidrighin într-un mormânt oarecare, în București, la Bellu.

Octavian Goga la 18 ani (1899); Stan Vidrighin la 20 de ani (1896)

Izvoare:

1. Scrisoare Aurelia și Iosif Goga către Octavian Goga, Rășinari, 1 III 1903 (Biblioteca Națională a României: Colecția de manuscrise, ms. 14664).
2. Scrisoare Stan Vidrighin către Octavian Goga, București, 8 iunie 1935 (Muzeul Memorial „Octavian Goga” Ciucea – cota D-865).

Bibliografie:

1. DOICESCU, Ciprian, Viața lui Goga, București, Editura „Cartea Românească”, 1942.

Stan Vidrighin s-a născut în Mărginimea Sibiului, la 12 km de capitala sașilor transilvăneni, în comuna Rășinari, în ziua de 28 ianuarie 1876, într-o familie de oieri, având ca părinți pe Ioan Vidrighin și Soră (n. Oancea). A fost al treilea dintre cei cinci copii ai familiei: Șerban, Ion, Stan, Vasile și Coman.

Școala primară o urmează în sat, între anii 1883-1887. În perioada 1888-1896, parcurge cele opt clase de studii medii la Gimnaziul de stat din Sibiu, cu predare în limba maghiară. În perioada 1896-1900 își continuă studiile la Universitatea Politehnică din Budapesta, unde obține diploma de inginer. Pleacă apoi la Viena, pentru a audia la Politehnica din oraș cursuri postuniversitare de specialitate. Tot în capitala Imperiului Habsburgic își începe și practica de inginer, pe care o continuă la Sopron, în Ungaria, în cadrul Serviciului tehnic al orașului.

În anul 1902, câștigă un concurs pentru un post de inginer în cadrul Primăriei orașului Timișoara. Rămâne aici până la sfârșitul anului 1928. După această dată, va mai reveni în oraș doar ocazional.

La Timișoara va fi pe rând, inginer, inginer șef, director la societatea de apă și canalizare a orașului (din 1914). Este perioada lui de glorie, în care a reușit, cu pricepere, perseverență și seriozitate să proiecteze și să implementeze sistemul de alimentare cu apă și canalizare a orașului, după care s-au inspirat și alte orașe din România. Însuși Stan Vidrighin a pus pe picioare, după modelul de succes timișorean, sistemul de alimentare cu apă a capitalei București, organizându-l pe principii comerciale prin înființarea societății U.C.B., pe care a condus-o efectiv până în anul 1924.

La 30 iulie 1919, este ales membru în Marele Sfat Național, organism care a avut ca principală sarcină realizarea legii electorale și a celei agrare pentru noua Românie ce se conturase după cel de-al Doilea Război Mondial.

În perioada 1919-1922, a avut două mandate de primar al Timișoarei, întrerupte de un proces care în final s-a dovedit nefondat. Principala sa realizare în această poziție a fost înființarea în anul 1920 a Școlii Politehnice din Timișoara, care s-a arătat în timp, un proiect de real succes, nu doar la nivel național, ci chiar internațional, prin performanțele absolvenților ei.

În anul 1924 s-a căsătorit cu Alexandra Ardeleanu, președinta Reuniunii femeilor din Timișoara. Întrucât împreună nu au avut copii, în anul 1940, Stan Vidrighin îi va înfia pe copiii majori ai soției (rezultați din prima căsătorie a acesteia, cu George Adam): Eugen Mihai Adam, George Caius Adam și Liliana Georgeta Adam.

După căsătorie, începe să se ocupe și cu agricultura, iar între anii 1926-1928 a deținut funcția de Președinte al Camerei de Agricultură Timișoara.

La începutul anului 1929, ajunge la București, unde ocupă pentru câteva luni funcția de director general al Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor, după care este numit, până în anul 1931, director general al Căilor Ferate Române. În această funcție, a rămas celebru pentru seriozitatea sa și prin faptul că era tot timpul pe teren, verificând de ce întârzie trenurile, de ce iau șefii de tren șpagă etc. A ajuns chiar personaj în vestitul roman Moromeții, al lui Marin Preda. Stan Vidrighin însuși mărturisește că, inclusiv în aceste funcții înalte, s-a ghidat după aceeași lozincă care i-a coordonat întreaga sa viață. „Cine nu lucră, nu mănâncă !”.

După părăsirea Căilor Ferate Române, a fost ales senator de Timiș-Torontal. Această funcție, strict politică și birocratică, nu i s-a potrivit. A părăsit-o în scurt timp. Locul lui era pe teren, în mijlocul oamenilor și problemelor.

A plecat în Delta Dunării, unde a lucrat ca expert-inginer în interesul Pescăriilor Statului, iar între anii 1937-1940, până la evenimentele dramatice care au dus la pierderea Basarabiei și Bucovinei (în iunie 1940) și a Ardealului de Nord (în august 1940), a pus în funcțiune Uzinele de armament din Cugir și Orăștie și a construit și condus, în calitate de administrator delegat, Fabrica de tunuri „Astra” din Brașov.

După 1940, s-a ocupat numai cu agricultura.

Ultimii 10 ani din viață (1947-1957) sunt și cei mai negri. Comuniștii îi confiscă toate imobilele și terenurile. Este trimis cu domiciliu forțat la Pietroșița, în județul Dâmbovița. Totuși, nu este uitat cu totul. Autoritățile își aduc aminte de el cu prilejul începerii șantierului de la Canalul Dunăre Marea Neagră (1949). Până în 1955, când lucrările sunt sistate, este solicitat neoficial ca și consultant în probleme legate de domeniul pe care-l stăpânea atât de bine: APA.

În 1955 i se permite să revină în București. Își va petrece aici ultimii doi ani de viață. A trecut la cele veșnice în data de 15 iunie 1957, la vârsta de 81 de ani, în urma unei bronhopneumonii. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

„Timișorenii, pentru care a făcut atât de multe, nu l-au uitat. Azi, stația de epurare a orașului îi poartă numele. În Parcul Central se află un bust al lui Stan Vidrighin, iar o stradă din oraș și un concurs de instalatori amintesc de același Stan Vidrighin. Uzina de apă și canalizare Aquatim îl readuce periodic în amintirea publică. Cinste lor. La Rășinari, doar rudele și câțiva săteni mai în vârstă își mai aduc aminte de el; la Sibiu, nu îl cunoaște nimeni, iar la București este complet uitat. Dar va veni cu siguranță vremea în care Stan Vidrighin își va găsi și binemeritatata recunoaștere NAȚIONALĂ.”

Cosmin-Crăciun Cruciat
Sibiu, 23.10.2018

Despre viața personală a lui Stan Vidrighin se cunosc azi foarte puține lucruri. Preocupările cotidiene, plăcerile și intimitățile sale sunt aproape în totalitate uitate. Dacă privim realizările sale excepționale din Timișoara (capitală meteorică a Ungariei, angevine, tradițională capitală a Banatului românesc și proaspătă capitală culturală europeană), s-ar spune că munca i-a acaparat tot timpul. Cu atâtea responsabilități pe cap, când să mai ai timp să te gândești și la viața personală?

Și totuși, adulmecând puținele amintiri care s-au păstrat, descoperim că lucrurile nu au stat deloc așa. Printre ziduri de cetate medievală proaspăt dărâmate, șanțuri, țevi și turnuri de apă, străzi scufundate în noroaie, ba chiar și cu un Mare Război în desfășurare, întrezărim una dintre cele mai fascinante povești de dragoste din perioada interbelică.

Se pare că totul a început în ziua de 2 mai 1904, la Pesac, un sat uitat de lume din județul Torontal. La nici doi ani de la sosirea sa la Timișoara, după finalizarea studiilor, îl regăsim aici pe Stan Vidrighin, alături de o oarecare femeie din Lugoj, dintr-o familie celebră, Doina Cornelia Bredicean, ca martor la cununia dintre Alexandra Ardelean, fiică a satului Pesac și George Adam, născut în Belinț și domiciliat la acea vreme în Timișoara. Nimeni nu putea să-și imagineze pe atunci că exact după douăzeci de ani, mireasa de la Pesac va deveni soția lui Stan Vidrighin.

Cum a ajuns Stan Vidrighin să le fie martor la cununie, nu am reușit să aflăm. Nu știm exact nici pe care dintre cei doi i-a cunoscut mai întâi, dar este foarte probabil să fi fost prieten cu George Adam, care era pe atunci avocat în Timișoara și mai apropiat ca vârstă (născut în 1873), decât cu Alexandra, care era mult mai tânără (avea abia 18 ani) și locuia cu familia la Pesac.

Alexandra Ardelean și George Adam

Să-i cunoaștem mai întâi pe mirii de la Pesac…
George Adam (n. 25 aprilie 1873, Belinț – m. 3 decembrie 1922) provenea dintr-o familie de români ortodocși din Banat (părinții se numeau Damaschin și Marișca) și a devenit un personaj foarte interesant în epocă. Doctor în drept și avocat în Timișoara, a fost în timpul „furiei ungurești” de la cumpăna secolelor XIX-XX unul dintre cei mai aprigi apărători ai ideii naționale din Banat. Membru al Partidului Național Român, al Comitetului Executiv al Consiliului Militar Român din Timișoara și al Sfatului Poporului din Banat, a fost ales delegat din partea cercului Becicherecul Mic la Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Fire blândă și conciliantă, harnic și cinstit, neîntrecut tovarăș de idei, iubit și iubitor de oameni, după Unire a fost votat în unanimitate președinte al Partidului Național Român din Timiș-Torontal, pe care l-a reorganizat, înființând și centrul de studii pentru partid. Probabil că el a fost acela care l-a propus din partea Partidului Național Român pe Stan Vidrighin, la 30 iulie 1919, ca membru în Marele Sfat Național (întrunit la Sibiu pentru a dezbate și aproba proiectele capitale ale legii agrare și legii electorale).

S-a înconjurat de oameni de valoare și a rămas neclintit în crezul său național, chiar și atunci când la conducerea statului s-au perindat alte guverne, care l-au ademenit să-și schimbe orientarea politică. A înființat în anul 1921 ziarul Voința Banatului.

A deținut un important teren agricol la Beregsău Mare (comuna Săcălaz), în apropierea Timișoarei, care va deveni peste ani locul cel mai drag al lui Stan Vidrighin, ferma de aici ajungând în perioada comunistă unul dintre punctele de pornire ale celebrului „Comtim”.

Misterioasa domnișoară Alexandra Ardelean (pe care apropiații o alintau Alexandrina), se născuse la 1 noiembrie 1885 la Pesac, județul Torontal, din părinții Mihai și Elisabeta. Tatăl, român-ortodox, era agricultor, veniturile sale fiind obținute dintr-un iugăr de pământ pe care îl cultiva cu porumb. Despre mamă, rudele încă în viață ale lui Stan Vidrighin își amintesc că provenea dintr-o familie de „grofi” unguri. După căsătorie, se va muta la Timișoara. Datorită statutului soțului său, devine curând una dintre „femeile de vază” ale Timișoarei. Va ajunge chiar Președinta Reuniunii Femeilor din Timișoara, cu sediul la vila Szana din cartierul Cetate 1, poziție din care va întreprinde diverse acțiuni caritabile.

Din căsătoria lui George cu Alexandra se vor naște la Timișoara trei copii: Eugen Mihai Adam (la 24 august 1908), Liana-Georgeta Adam (la 23 august 1911) și Gheorghe Caius Adam (la 4 decembrie 1913).

Fericirea lor nu a durat mult timp, căci în ziua de 3 decembrie 1922, moartea va cădea ca un trăsnet asupra familiei. George Adam părăsea această lume la doar 49 de ani, lăsând în urmă nu doar o tânără văduvă cu trei copii minori și o avere considerabilă, ci o întreagă urbe îndurerată.

Ce dovadă mai mare de recunoștință a timișorenilor pentru acest om foarte iubit mai trebuie să căutăm, când avem descrierea festivităților funerare, la care au participat, pe lângă familie, prieteni, colegi și admiratori, delegați ai comunelor Belinț și Pesac, personalități locale (prefectul, primarul), ofițeri români, germani, maghiari, chiar și adversarii săi politici, în acordurile funebre ale muzicii militare și ale corului mixt din Fabric. Slujba a fost oficiată de nouă preoți, în frunte cu protopopul dr. Patrichie Țiucra, care a ținut un impresionant panegiric.

Președintele Partidului Național, Iuliu Maniu, vicepreședintele Alexandru Vaida-Voevod și toate organizațiile Partidului Național din Banat au trimis telegrame familiei îndoliate. Ziarul Voința Banatului consemna că numele său „va fi săpat cu slove de aur pe monumentul grandios ce vor să-l ridice generațiile viitoare acelor bărbați generoși și mari care au înfăptuit unirea românilor și au luptat pentru triumful democrației naționale”.

Nu știm dacă Stan Vidrighin a participat la înmormântare. După propriile mărturisiri mai târzii (din anul 1943), în perioada anilor 1922-1924 (adică exact între moartea lui George Adam și căsătoria cu Alexandra Adam-Ardelean), deși era încă oficial director la uzina de apă și canalizare a orașului – A.C.O.T (până la sfârșitul anului 1928, când s-a mutat definitiv cu familia la București), fusese invitat în capitala României de primarul de atunci, doctorul Ioan Costinescu (ajuns, printre altele, Ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale și Președinte al Societății Naționale de Cruce Roșie din România), pentru a pune la punct sistemul de alimentare cu apă al Bucureștiului, înființând acolo Societatea U.C.B., pe care a condus-o până ce a trecut cu succes peste greutățile inerente începuturilor.

De plecat a plecat, cu siguranță, după data de 31 august 1922 (după unele informații, neverificate, abia în septembrie 1923), dată la care a fost înlocuit din funcția de Primar al Timișoarei (pe care a ocupat-o, fără dubii, și datorită susținerii șefului Partidului Național Român din Timiș-Torontal, George Adam), Având în vedere informațiile încă lacunare și contradictorii, nu știm dacă a fost prezent la înmormântarea lui George Adam. Dacă mai era în Timișoara, cu siguranță a făcut-o, având în vedere apropierea sa de familia Adam. De întors, s-a întors înainte de ziua de 8 martie 1924, când s-a căsătorit la Timișoara cu Alexandra Ardelean. Ca atare, aproape în tot acest interval de timp, Stan și Alexandra nu au fost împreună. Totuși vechea lor prietenie (care dura, după cum am văzut, încă din 1904) și probabil dragostea care s-a înfiripat între ei în cei douăzeci de ani scurși până la moartea lui George Adam, i-au determinat pe cei doi ca în final să-și unească destinele, „până când moartea (lui Stan, în 1957) îi va despărți”.

Stan Vidrighin și Alexandra Ardelean

Căsătoria celor doi nu a fost doar un gest de protecție pe care l-a oferit Stan unei văduve de 39 de ani, cu trei copii minori (atunci în vârstă de 16, 13 și 11 ani). Destinul lor ulterior ne convinge că între cei doi a existat o dragoste autentică.

Într-o frumoasă zi de primăvară, aleasă probabil nu întâmplător chiar pe 8 martie, de Ziua femeii, în anul 1924, Stan Vidrighin, pe atunci director la A.C.O.T., se căsătorește la Timișoara cu cea care devenise fără voia ei cea mai râvnită văduvă a orașului de pe Bega, Alexandra Ardelean.

După cununia de la Timișoara, a urmat petrecerea de nuntă de la moșia din Beregsău Mare, pe care Alexandra o moștenise de la George Adam. Ni s-au păstrat și câteva amănunte mai pitorești despre eveniment, povestite urmașilor de Coman Vidrighin, fratele cel mai mic al lui Stan (născut în 1884), singurul din familia de la Rășinari care a participat la evenimente. Coman își amintea că a fost o nuntă de vis. A rămas fascinat de moșia de la Beregsău, care avea conac cu servitori, fermă de porci, iaz cu pești și chiar o herghelie „cu ce mai buni cai din țară”. Tot el a mai remarcat un lucru care i s-a părut straniu: „doamna își schimba în fiecare zi pălăriile”. Cum să nu fie ciudat un astfel de obicei în ochii unui fiu de oier, care purta același „clop” până când nu mai semăna a pălărie.

Pentru Stan, căsătoria nu va însemna doar împlinirea pe plan personal, ci și începutul unei noi îndeletniciri, agricultura, pentru care va face o adevărată pasiune, și pe care, așa cum o mărturisea în anul 1943, nu o va mai părăsi niciodată. Tocmai el, fiu de oier, care avusese în străvechiul Rășinari doar animale și o modestă livadă, tocmai el, inginerul-orășean, va iubi cu atâta ardoare pământul bănățean. Va extinde ferma de la Beregsău, unde mergea foarte des, rămânând de multe ori acolo peste noapte, pentru ca dimineața să vină direct la primărie, călare pe un superb cal alb. Între anii 1926-1928, va ajunge chiar președinte al Camerei de Agricultură din Timișoara, pentru a-și continua apoi îndeletnicirea și la noul său domiciliu din București, unde va achiziționa alte terenuri. Plăcerea îi va fi răpită după război, când toate proprietățile îi vor fi confiscate abuziv de „ciuma roșie” care se revărsase peste țară după 23 august 1944, mai teribil parcă decât „ciuma neagră” care zguduise odinioară Europa medievală.

Alexandra și cei trei copii îi vor fi alături lui Stan Vidrighin pe toată perioada sa bucureșteană, în care deja-consacratul inginer, cu seriozitatea și ambiția care îl caracterizau, va dobândi noi lauri, nu însă fără efort, ci având în minte crezul care l-a făcut celebru: „Cine nu lucră, nu mănâncă !”.

Cu un soț atât de ocupat, cu siguranță că Alexandrei nu i-a fost ușor. Primii ani, din 1929 până prin 1934, au fost poate mai puțin agitați, atâta vreme cât familia s-a aflat împreună la București, timp în care Stan Vidrighin a fost, pe rând, director general al Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor, director general al Căilor Ferate Române și senator de Timiș-Torontal. Munca „funcționărească” însă nu i s-a potrivit. A părăsit-o în scurt timp, pentru că el se simțea bine în teren, în mijlocul oamenilor și problemelor. Și a plecat…

Nu știm dacă Alexandra l-a însoțit efectiv în lungile sale deplasări (în Delta Dunării, unde a lucrat ca expert-inginer în interesul Pescăriilor Statului, apoi la Cugir, Orăștie și Brașov, unde a pus pe picioare fabrici de armament atât de necesare din perspectiva războiului ce se întrevedea) sau dacă l-a așteptat răbdătoare la casa din București. Cert este că nu l-a părăsit.

În vara anului 1939, undeva, în vestul Europei, un nebun (Adolf Hitler) zgândărea Apocalipsa. Pentru a-și pune în practică planurile diabolice, nu mai avea nevoie decât de un pact de neagresiune cu „marele criminal” de la Răsărit (Iosif Visarionovici Stalin). A reușit la 23 august 1939, prin ceea ce avea să rămână în istorie sub numele miniștrilor de externe semnatari ai Germaniei și U.R.S.S.-ului: „Pactul Ribbentrop-Molotov”. Apocalipsa s-a declanșat la 1 septembrie 1939 în Polonia, și s-a extins continuu, cuprinzând țări și continente întregi.

Până la începerea războiului, Stan Vidrighin a lucrat neîntrupat (la 1 septembrie 1939 avea deja 63 de ani și șapte luni). Odată cu intrarea României în război, conștient că viitorul este incert și foarte probabil sumbru, a renunțat la toate angajamentele profesionale pe care le avea, mulțumindu-se să se ocupe numai cu agricultura (pe terenurile pe care le deținea).

În același timp, s-a gândit că cel mai important lucru în acele momente este să-și protejeze familia. Pentru că nu avea copii, decide să-i adopte în anul 1940, culmea, tot într-o zi de 8 Martie (aceeași dată ca și cea a căsătoriei), pe cei trei copii ai Alexandrei din prima căsătorie (Eugen-Mihai Adam, Liana-Georgeta Adam, Gheorghe-Caius Adam). Gurile rele spuneau că tatăl adoptiv, datorită firii sale autoritare, era adesea în conflict cu băieții, dar o adora pe Liana, pe care o considera fiica pe care și-o dorise dintotdeauna. Realitatea era însă cu totul alta. Chiar dacă este foarte posibil ca Liana să fi fost favorita lui, cu siguranță Stan ținea și la băieți, de vreme ce a luat decizia de a-i adopta pe toți, deși nu era obligat să facă acest lucru (cu atât mai mult cu cât cei trei copii erau majori la acea dată: aveau 32, 29 și 27 de ani). Dar Stan s-a gândit la toți, inclusiv la soția pe care o iubea atât de mult și pe care încerca să o protejeze și în acest mod. Conform sentinței de adopție, copiii vor prelua numele de familie al tatălui adoptiv – Vidrighin.

Încă un amănunt interesat. Liana-Georgeta s-a căsătorit în anul 1931 cu doctorul Ioan Jovin (n. 8 ianuarie 1899 Țeinac, jud. Arad – d. 1994 București), doctor în medicină al Universității din Cluj (1920), membru al Gărzii Naționale din Arad, delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, medic personal al lui Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu, Liviu Rebreanu, membru al Societății Franceze de Radiologie (1956). Cei doi au avut o viață lungă împreună (63 de ani), Ioan Jovin trăind 95 de ani (a decedat în anul 1994), iar Liana-Georgeta, 88 de ani (a decedat în anul 1999).

Ultimii zece ani (1947-1957) sunt și cei mai negri din familia lui Stan Vidrighin. Comuniștii îi confiscă toate imobilele și terenurile. Este trimis cu domiciliu forțat la Pietroșița, în județul Dâmbovița. În 1955 i se permite să revină în București. Își va petrece aici ultimii doi ani de viață. A trecut la cele veșnice în data de 15 iunie 1957, la vârsta de 81 de ani, în urma unei bronhopneumonii. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Alexandra i-a rămas alături și după moarte, îngrijindu-i mormântul timp de 25 de ani, până în anul 1982, când, la vârsta de 97 ani, va părăsi această lume pentru a-l regăsi pe Stan Vidrighin printre îngeri.

Sibiu, 09 ianuarie 2020                             Autor: Cosmin-Crăciun Cruciat

Izvoare:

1. Arhiva Primăriei comunei Rășinari, Documente de stare civilă, Tomul VI, Matricola botezaților, Anii 1859-1877, anul 1876.
2. Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, Fond nr. 4, Inventar 1194, Colecția registrelor de stare civilă (1717-1951), Parohia ortodoxă română Belinț, cota 19, Registru botezați 1852-1876, fila 130 recto, poziția 42 (368)
3. Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, Fond nr. 4, Inventar 1194, Colecția registrelor de stare civilă (1717-1951), Parohia ortodoxă română Pesac, cota 14, Registru botezați 1880-1909, fila 44, poziția 101 (384).
4. Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, Fond nr. 4, Inventar 1194, Colecția registrelor de stare civilă (1717-1951), Parohia ortodoxă română Pesac, cota 15, Registru cununați 1868-1909, Anul 1904, fila 60 verso, poziția 9.
5. Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, Fond nr. 956 Inventar 1391, Primăria Comunei Pesac (1861-1968), Anul 1920, cota 3, fila 55, Lista nominală a marilor și micilor agricultori din comuna Pesac, județul Torontal, poziția 6.
6. Tribunalul Ilfov, Secția III-a C.C., Dosar nr. 462/1940, Sentința Civilă No. 169 / 8 Martie 1940.
7. Cimitirul Bellu, însemnările de pe crucea familiei Vidrighin.
8. Discuții cu Ana Bălășoiu, nepoata lui Coman Vidrighin (fratele lui Stan Vidrighin).

Bibliografie:

1. Banatul, Anul II, nr. 69, Timișoara, duminică, 30 mai 1920, p.1.
2. MĂRGINEANU Ion, 100 români ai Marii Uniri, Alba Iulia, Editura Altip, 2015, p.95.
3. VAIDA-VOEVOD, Mircea, NEAMȚU, Gelu, 1 Decembrie 1918, mărturii ale participanților, București, Editura Academiei Române, vol. 2 – Ioachim Crăciun, Documente la un sfert de veac de la Marea Unire, 2008, p.297-298 (autobiografia nr. 268, însoțită de o poză a lui Stan Vidrighin).
4. Voința Banatului, Anul II, nr. 95, Timișoara, duminică, 10 decembrie 1922, p.1.

„Fotografia alăturată e din secolul trecut, din primăvara anului 1939. O vedeţi pe Liana Vidrighin şi pe mine plimbându-ne în faţa mamelor noastre pe „Corso” din Timişoara între Teatru şi Catedrală. În fundal, se vede si FARMACIA.  Liana este  rudă cu Stan Vidrighin, cel care a realizat acum 104 ani alimentarea cu apă potabilă şi canalizarea capitalei Banatului. Mamele noastre au fost prietene foarte bune.” Andrei Pogány