Articole

Publicat pe

Vidrighin și Goga

Răsfoind arhivele cu gândul de a schița o biografie despre copilăria și adolescența lui Octavian Goga, am descoperit printre miile de documente care fac referire la marele nostru poet câteva informații interesante și complet necunoscute publicului larg, cu privire la cinci momente (trei mincinoase și două autentice) în care zbuciumata sa viață s-a intersectat cu cea a consăteanului său Stan Vidrighin.

Să spunem pentru început că diferența de vârstă dintre cei doi mari fii ai Rășinariului era de cinci ani. După cum știm, Stan Vidrighin s-a născut la 28 ianuarie 1876, iar Octavian Goga la 20 martie 1881. Este important să menționăm și că aceștia s-au aflat doar în anumite perioade ale vieții în aceeași localitate: la Rășinari între 1881-1888, la Sibiu între 1890-1896 și la București, cu intermitențe, între 1929-1938.

Prima sursă pe care o supunem atenției este o biografie romanțată și vădit neadevărată a marelui poet, intitulată „Viața lui Goga”, scrisă de un anume Ciprian Doicescu în anul 1942 și apărută la Editura „Cartea Românească” din București. În această lucrare sunt menționate trei momente care i-au avut (?) ca protagoniști pe Octavian Goga și Stan Vidrighin.

  1. La pagina 37 este descris un episod din vremea copilăriei petrecută la Rășinari „Bunica Maria – mama Aureliei Goga – a povestit o dată când era de față și surioara lui Tavi, Victoria, întâmplări ciudate cu balaurul cel cu șapte capete, de care nu putea să se apropie nici un voinic. Lui Tavi i-a venit atunci în minte să plece pe Dealul Cetățuii și să facă un războiu balaurului așa, numai în închipuire. Iulia Dancăș n-a voit la început să meargă așa de sus, dar încurajată de ceilalți și mai cu seamă că tovarășul Stan Vidrighin le-a spus că știe și alți copii cari s-au urcat acolo, s-a lăsat înduplecată să meargă împreună”.
  2. La pagina 44 descoperim un episod din timpul studiilor gimnaziale de la Sibiu. Referindu-se la primele versuri cunoscute scrise de Octavian Goga, purtând data de 14 mai 1893, autorul ne prezintă o explicație pe care ar fi dat-o Stan Vidrighin în legătură cu acest eveniment deosebit de important din biografia poetului: „I-a arătat tată-său că e popă, a spus numaidecât copilul Stan Vidrighin, tovarășul de joc din copilărie, care acum îi era coleg de clasă” (!).
  3. La pagina 51 regăsim un al doilea moment din perioada studiilor gimnaziale de la Sibiu, în care, potrivit aceluiași autor, Octavian Goga le-ar fi arătat colegilor de clasă o poezie de-a sa, cu care a debutat în „Revista ilustrată”. După câteva zile, colegii au început să-i spună „Poetul”, motiv pentru care „Colegul Stan Vidrighin a prins invidie și căuta mereu să-l înțepe” (!).

Din aceste informații intrigante, am putea fi tentați să tragem concluzia că Stan Vidrighin era invidios pe succesul precoce al lui Octavian Goga. Dacă însă ne păstrăm luciditatea și analizăm critic cele trei informații, vom constata că mai degrabă este vorba de o obsesie a autorului față de Stan Vidrighin (nu am cercetat dacă se cunoșteau personal), ori pur și simplu de o flagrantă dezinformare, pe care un scriitor profesionist ar fi putut-o înlătura ușor, printr-o verificare directă la sursă (în anul 1942, când a apărut cartea, Stan Vidrighin locuia în București și ar fi putut da lămuririle necesare).

Să analizăm așadar, fără patimă, cele trei informații:

  1. Afirmația că Stan Vidrighin ar fi încurajat-o pe Iulia Dancăș să-l urmeze pe Octavian Goga pe Dealul Cetățuii este imposibil de verificat. Având în vedere însă totala lipsă de credibilitate a autorului, înclinăm să credem că numele lui Stan Vidrighin a fost pur și simplu introdus forțat în context. Să ne amintim, totuși, că el era cu cinci ani mai mare decât Octavian Goga, iar dintre sutele de mărturii contemporane autentice despre copilăria și adolescența poetului, nici una nu amintește de faptul că cei doi ar fi fost „tovarăși de joacă”.
  2. Cel de-al doilea episod este vădit mincinos, întrucât ne spune că Stan Vidrighin era coleg de clasă cu Octavian Goga, când de fapt, la data invocată în text, 14 mai 1893, Stan Vidrighin era elev la gimnaziul superior, în clasa a V-a gimnazială (clasa a IX-a de azi), iar Octavian Goga la gimnaziul inferior, în clasa a III-a gimnazială (clasa a VII-a de azi), așa cum o demonstrează cataloagele școlare.
  3. Momentul în care Stan Vidrighin ar fi prins invidie pe succesul lui Goga și căuta să-l înțepe mereu, este la fel de ușor de demontat, întrucât poezia la care se face referire în text, fără să fie numită, nu poate fi alta decât „Nu-i fericire pe pământ” singura publicată de Goga în „Revista ilustrată”. Problema este că în luna iunie 1898, când aceasta a fost tipărită, Stan Vidrighin nici măcar nu se mai afla în Sibiu, fiind student la Budapesta (tocmai încheia anul II de studiu la Institutul Politehnic)!

Deși argumentele de mai sus sunt suficiente pentru a demonstra incorectitudinea celor trei informații, să mai adăugăm doar faptul că prin nenumăratele erori și fantezii pe care le conține, cartea lui Ciprian Doicescu a produs la data apariției multă iritare în rândul publicului, ceea ce a determinat ca următoarele două volume (vol. II. „Viața” și vol. III. „Opera. Naționalismul”), care erau finalizate și „bune de tipar” la acea dată, să nu mai fie publicate niciodată!

Dacă astfel de invidii inerente vârstei ar fi existat, este sigur că acestea nu l-au vizat pe Stan Vidrighin (care a urmat un cu totul alt drum în viață, la fel de glorios cu acela al consăteanului său), ci poate pe alți copii, dintre nenumărații „Vidrighini” din Rășinari, mai apropiați de vârsta lui Goga, dintre care unii i-au fost chiar colegi de clasă în sat (Dumitru Vidrighin, n. 1 noiembrie 1880, în clasa I; Maniu Vidrighin, n. 20 ianuarie 1878, în clasele a II-a și a III-a). Probabil că nefericitul autor nu a făcut altceva decât să asocieze numele de familie „Vidrighin” cu „Stan”, cel mai celebru dintre ei la acea dată (în 1942). Vom încadra, așadar, aceste picanterii în categoria „imaginarului”.

Cu totul altfel stau lucrurile în privința celorlalte două surse, vădit autentice și imposibil de contestat. Prima dintre ele este o scrisoare mai amplă, adresată la data de 1 martie 1903 din Rășinari de către părinții lui Octavian Goga fiului lor, aflat la studii la Budapesta. Din conținutul scrisorii aflăm despre dificultățile financiare cu care se confrunta familia Goga în acea perioadă și despre eforturile deosebite pe care le făcea pentru a-și susține băiatul la studii. La finalul scrisorii, găsim o întrebare adresată poetului de tatăl acestuia, preotul Iosif Goga: „Stan Vidrighin inginerul ți-a dat 10 coroane?” (în original:„Stan Vidrighin ing. ța dat 10 cor.?”).

Deși sumară, informația este foarte valoroasă, întrucât ne arată relațiile de apropiere care existau între familiile Goga și Vidrighin, care de altfel se încadrau în spiritul mai larg al unei extraordinare solidarități între rășinăreni (există zeci de mărturii privind modul în care i-a ajutat Octavian Goga pe toți rășinărenii care i-au călcat pragul la București în perioadele în care a fost ministru).

Mai interesant ni se pare faptul că ajutorul pentru studentul Goga, aflat la Budapesta, venea de la tânărul inginer Stan Vidrighin, care în acel moment nu se mai afla în capitala Ungariei (absolvise Institutul Politehnic din Budapesta în anul 1900), ci în cea a Banatului, la Timișoara, unde lucra la Serviciul tehnic din cadrul Primăriei orașului.

Chiar dacă nu cunoaștem motivul pentru care Stan Vidrighin trebuia să-i dea zece coroane lui Octavian Goga, o legătură între cei doi este mai mult decât evidentă.

A doua sursă autentică este o scrisoare de condoleanțe transmisă de Stan Vidrighin lui Octavian Goga în anul 1935, cu ocazia dispariției tragice a lui Eugen Goga, fratele cel mic al poetului. Scrisoarea are următorul text:

„București, 8 VI 935

            Dragă Tavi,

            Sosit acasă mă grăbesc să-ți aduc expresiunea celor mai adânci regrete, atât ale mele, cât și ale familiei, pentru pierderea vrednicului Geni. La urma urmelor toți ne vom aduna în jurul bisericii din deal, de unde am roit; totuși, ca celui mai tânăr, lui i se cuvenea încă o lungă epocă de rodnică viață.

Fie-i odihna ușoară și amintirea veșnic vie!
Al tău.  Ing. S. Vidrighin”.

Spre marea durere a rășinărenilor, profeția lui Stan Vidrighin nu s-a împlinit. Nici unul dintre cei doi nu-și doarme somnul de veci la umbra „Bisericii din Deal” din Rășinari. Familiile lor „adoptive” au vrut ca Octavian Goga să se odihnească departe de familie, într-un sinistru mausoleu, pe un deal de la Ciucea, iar Stan Vidrighin într-un mormânt oarecare, în București, la Bellu.

Octavian Goga la 18 ani (1899), Stan Vidrighin la 20 de ani (1896)

Octavian Goga la 18 ani (1899); Stan Vidrighin la 20 de ani (1896)

Izvoare:

  1. Scrisoare Aurelia și Iosif Goga către Octavian Goga, Rășinari, 1 III 1903 (Biblioteca Națională a României: Colecția de manuscrise, ms. 14664).
  2. Scrisoare Stan Vidrighin către Octavian Goga, București, 8 iunie 1935 (Muzeul Memorial „Octavian Goga” Ciucea – cota D-865).

Bibliografie:

  1. DOICESCU, Ciprian, Viața lui Goga, București, Editura „Cartea Românească”, 1942.
Publicat pe

Pagini din viața lui Stan Vidrighin

Stan Vidrighin s-a născut în Mărginimea Sibiului, la 12 km de capitala sașilor transilvăneni, în comuna Rășinari, în ziua de 28 ianuarie 1876, într-o familie de oieri, având ca părinți pe Ioan Vidrighin și Soră (n. Oancea). A fost al treilea dintre cei cinci copii ai familiei: Șerban, Ion, Stan, Vasile și Coman.

Școala primară o urmează în sat, între anii 1883-1887. În perioada 1888-1896, parcurge cele opt clase de studii medii la Gimnaziul de stat din Sibiu, cu predare în limba maghiară. În perioada 1896-1900 își continuă studiile la Universitatea Politehnică din Budapesta, unde obține diploma de inginer. Pleacă apoi la Viena, pentru a audia la Politehnica din oraș cursuri postuniversitare de specialitate. Tot în capitala Imperiului Habsburgic își începe și practica de inginer, pe care o continuă la Sopron, în Ungaria, în cadrul Serviciului tehnic al orașului.

În anul 1902, câștigă un concurs pentru un post de inginer în cadrul Primăriei orașului Timișoara. Rămâne aici până la sfârșitul anului 1928. După această dată, va mai reveni în oraș doar ocazional.

La Timișoara va fi pe rând, inginer, inginer șef, director la societatea de apă și canalizare a orașului (din 1914). Este perioada lui de glorie, în care a reușit, cu pricepere, perseverență și seriozitate să proiecteze și să implementeze sistemul de alimentare cu apă și canalizare a orașului, după care s-au inspirat și alte orașe din România. Însuși Stan Vidrighin a pus pe picioare, după modelul de succes timișorean, sistemul de alimentare cu apă a capitalei București, organizându-l pe principii comerciale prin înființarea societății U.C.B., pe care a condus-o efectiv până în anul 1924.

La 30 iulie 1919, este ales membru în Marele Sfat Național, organism care a avut ca principală sarcină realizarea legii electorale și a celei agrare pentru noua Românie ce se conturase după cel de-al Doilea Război Mondial.

În perioada 1919-1922, a avut două mandate de primar al Timișoarei, întrerupte de un proces care în final s-a dovedit nefondat. Principala sa realizare în această poziție a fost înființarea în anul 1920 a Școlii Politehnice din Timișoara, care s-a arătat în timp, un proiect de real succes, nu doar la nivel național, ci chiar internațional, prin performanțele absolvenților ei.

În anul 1924 s-a căsătorit cu Alexandra Ardeleanu, președinta Reuniunii femeilor din Timișoara. Întrucât împreună nu au avut copii, în anul 1940, Stan Vidrighin îi va înfia pe copiii majori ai soției (rezultați din prima căsătorie a acesteia, cu George Adam): Eugen Mihai Adam, George Caius Adam și Liliana Georgeta Adam.

După căsătorie, începe să se ocupe și cu agricultura, iar între anii 1926-1928 a deținut funcția de Președinte al Camerei de Agricultură Timișoara.

La începutul anului 1929, ajunge la București, unde ocupă pentru câteva luni funcția de director general al Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor, după care este numit, până în anul 1931, director general al Căilor Ferate Române. În această funcție, a rămas celebru pentru seriozitatea sa și prin faptul că era tot timpul pe teren, verificând de ce întârzie trenurile, de ce iau șefii de tren șpagă etc. A ajuns chiar personaj în vestitul roman Moromeții, al lui Marin Preda. Stan Vidrighin însuși mărturisește că, inclusiv în aceste funcții înalte, s-a ghidat după aceeași lozincă care i-a coordonat întreaga sa viață. „Cine nu lucră, nu mănâncă !”.

După părăsirea Căilor Ferate Române, a fost ales senator de Timiș-Torontal. Această funcție, strict politică și birocratică, nu i s-a potrivit. A părăsit-o în scurt timp. Locul lui era pe teren, în mijlocul oamenilor și problemelor.

A plecat în Delta Dunării, unde a lucrat ca expert-inginer în interesul Pescăriilor Statului, iar între anii 1937-1940, până la evenimentele dramatice care au dus la pierderea Basarabiei și Bucovinei (în iunie 1940) și a Ardealului de Nord (în august 1940), a pus în funcțiune Uzinele de armament din Cugir și Orăștie și a construit și condus, în calitate de administrator delegat, Fabrica de tunuri „Astra” din Brașov.

După 1940, s-a ocupat numai cu agricultura.

Ultimii 10 ani din viață (1947-1957) sunt și cei mai negri. Comuniștii îi confiscă toate imobilele și terenurile. Este trimis cu domiciliu forțat la Pietroșița, în județul Dâmbovița. Totuși, nu este uitat cu totul. Autoritățile își aduc aminte de el cu prilejul începerii șantierului de la Canalul Dunăre Marea Neagră (1949). Până în 1955, când lucrările sunt sistate, este solicitat neoficial ca și consultant în probleme legate de domeniul pe care-l stăpânea atât de bine: APA.

În 1955 i se permite să revină în București. Își va petrece aici ultimii doi ani de viață. A trecut la cele veșnice în data de 15 iunie 1957, la vârsta de 81 de ani, în urma unei bronhopneumonii. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

„Timișorenii, pentru care a făcut atât de multe, nu l-au uitat. Azi, stația de epurare a orașului îi poartă numele. În Parcul Central se află un bust al lui Stan Vidrighin, iar o stradă din oraș și un concurs de instalatori amintesc de același Stan Vidrighin. Uzina de apă și canalizare Aquatim îl readuce periodic în amintirea publică. Cinste lor. La Rășinari, doar rudele și câțiva săteni mai în vârstă își mai aduc aminte de el; la Sibiu, nu îl cunoaște nimeni, iar la București este complet uitat. Dar va veni cu siguranță vremea în care Stan Vidrighin își va găsi și binemeritatata recunoaștere NAȚIONALĂ.”

Cosmin-Crăciun Cruciat
Sibiu, 23.10.2018

Publicat pe

Vidrighin și Alexandra

Despre viața personală a lui Stan Vidrighin se cunosc azi foarte puține lucruri. Preocupările cotidiene, plăcerile și intimitățile sale sunt aproape în totalitate uitate. Dacă privim realizările sale excepționale din Timișoara (capitală meteorică a Ungariei, angevine, tradițională capitală a Banatului românesc și proaspătă capitală culturală europeană), s-ar spune că munca i-a acaparat tot timpul. Cu atâtea responsabilități pe cap, când să mai ai timp să te gândești și la viața personală?

Și totuși, adulmecând puținele amintiri care s-au păstrat, descoperim că lucrurile nu au stat deloc așa. Printre ziduri de cetate medievală proaspăt dărâmate, șanțuri, țevi și turnuri de apă, străzi scufundate în noroaie, ba chiar și cu un Mare Război în desfășurare, întrezărim una dintre cele mai fascinante povești de dragoste din perioada interbelică.

Se pare că totul a început în ziua de 2 mai 1904, la Pesac, un sat uitat de lume din județul Torontal. La nici doi ani de la sosirea sa la Timișoara, după finalizarea studiilor, îl regăsim aici pe Stan Vidrighin, alături de o oarecare femeie din Lugoj, dintr-o familie celebră, Doina Cornelia Bredicean, ca martor la cununia dintre Alexandra Ardelean, fiică a satului Pesac și George Adam, născut în Belinț și domiciliat la acea vreme în Timișoara. Nimeni nu putea să-și imagineze pe atunci că exact după douăzeci de ani, mireasa de la Pesac va deveni soția lui Stan Vidrighin.

Cum a ajuns Stan Vidrighin să le fie martor la cununie, nu am reușit să aflăm. Nu știm exact nici pe care dintre cei doi i-a cunoscut mai întâi, dar este foarte probabil să fi fost prieten cu George Adam, care era pe atunci avocat în Timișoara și mai apropiat ca vârstă (născut în 1873), decât cu Alexandra, care era mult mai tânără (avea abia 18 ani) și locuia cu familia la Pesac.

 

Alexandra Ardelean și George Adam

Să-i cunoaștem mai întâi pe mirii de la Pesac…
George Adam (n. 25 aprilie 1873, Belinț – m. 3 decembrie 1922) provenea dintr-o familie de români ortodocși din Banat (părinții se numeau Damaschin și Marișca) și a devenit un personaj foarte interesant în epocă. Doctor în drept și avocat în Timișoara, a fost în timpul „furiei ungurești” de la cumpăna secolelor XIX-XX unul dintre cei mai aprigi apărători ai ideii naționale din Banat. Membru al Partidului Național Român, al Comitetului Executiv al Consiliului Militar Român din Timișoara și al Sfatului Poporului din Banat, a fost ales delegat din partea cercului Becicherecul Mic la Marea Unire de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Fire blândă și conciliantă, harnic și cinstit, neîntrecut tovarăș de idei, iubit și iubitor de oameni, după Unire a fost votat în unanimitate președinte al Partidului Național Român din Timiș-Torontal, pe care l-a reorganizat, înființând și centrul de studii pentru partid. Probabil că el a fost acela care l-a propus din partea Partidului Național Român pe Stan Vidrighin, la 30 iulie 1919, ca membru în Marele Sfat Național (întrunit la Sibiu pentru a dezbate și aproba proiectele capitale ale legii agrare și legii electorale).

S-a înconjurat de oameni de valoare și a rămas neclintit în crezul său național, chiar și atunci când la conducerea statului s-au perindat alte guverne, care l-au ademenit să-și schimbe orientarea politică. A înființat în anul 1921 ziarul Voința Banatului.

A deținut un important teren agricol la Beregsău Mare (comuna Săcălaz), în apropierea Timișoarei, care va deveni peste ani locul cel mai drag al lui Stan Vidrighin, ferma de aici ajungând în perioada comunistă unul dintre punctele de pornire ale celebrului „Comtim”.

Misterioasa domnișoară Alexandra Ardelean (pe care apropiații o alintau Alexandrina), se născuse la 1 noiembrie 1885 la Pesac, județul Torontal, din părinții Mihai și Elisabeta. Tatăl, român-ortodox, era agricultor, veniturile sale fiind obținute dintr-un iugăr de pământ pe care îl cultiva cu porumb. Despre mamă, rudele încă în viață ale lui Stan Vidrighin își amintesc că provenea dintr-o familie de „grofi” unguri. După căsătorie, se va muta la Timișoara. Datorită statutului soțului său, devine curând una dintre „femeile de vază” ale Timișoarei. Va ajunge chiar Președinta Reuniunii Femeilor din Timișoara, cu sediul la vila Szana din cartierul Cetate 1, poziție din care va întreprinde diverse acțiuni caritabile.

Din căsătoria lui George cu Alexandra se vor naște la Timișoara trei copii: Eugen Mihai Adam (la 24 august 1908), Liana-Georgeta Adam (la 23 august 1911) și Gheorghe Caius Adam (la 4 decembrie 1913).

Fericirea lor nu a durat mult timp, căci în ziua de 3 decembrie 1922, moartea va cădea ca un trăsnet asupra familiei. George Adam părăsea această lume la doar 49 de ani, lăsând în urmă nu doar o tânără văduvă cu trei copii minori și o avere considerabilă, ci o întreagă urbe îndurerată.

Ce dovadă mai mare de recunoștință a timișorenilor pentru acest om foarte iubit mai trebuie să căutăm, când avem descrierea festivităților funerare, la care au participat, pe lângă familie, prieteni, colegi și admiratori, delegați ai comunelor Belinț și Pesac, personalități locale (prefectul, primarul), ofițeri români, germani, maghiari, chiar și adversarii săi politici, în acordurile funebre ale muzicii militare și ale corului mixt din Fabric. Slujba a fost oficiată de nouă preoți, în frunte cu protopopul dr. Patrichie Țiucra, care a ținut un impresionant panegiric.

Președintele Partidului Național, Iuliu Maniu, vicepreședintele Alexandru Vaida-Voevod și toate organizațiile Partidului Național din Banat au trimis telegrame familiei îndoliate. Ziarul Voința Banatului consemna că numele său „va fi săpat cu slove de aur pe monumentul grandios ce vor să-l ridice generațiile viitoare acelor bărbați generoși și mari care au înfăptuit unirea românilor și au luptat pentru triumful democrației naționale”.

Nu știm dacă Stan Vidrighin a participat la înmormântare. După propriile mărturisiri mai târzii (din anul 1943), în perioada anilor 1922-1924 (adică exact între moartea lui George Adam și căsătoria cu Alexandra Adam-Ardelean), deși era încă oficial director la uzina de apă și canalizare a orașului – A.C.O.T (până la sfârșitul anului 1928, când s-a mutat definitiv cu familia la București), fusese invitat în capitala României de primarul de atunci, doctorul Ioan Costinescu (ajuns, printre altele, Ministru al Sănătății și Ocrotirilor Sociale și Președinte al Societății Naționale de Cruce Roșie din România), pentru a pune la punct sistemul de alimentare cu apă al Bucureștiului, înființând acolo Societatea U.C.B., pe care a condus-o până ce a trecut cu succes peste greutățile inerente începuturilor.

De plecat a plecat, cu siguranță, după data de 31 august 1922 (după unele informații, neverificate, abia în septembrie 1923), dată la care a fost înlocuit din funcția de Primar al Timișoarei (pe care a ocupat-o, fără dubii, și datorită susținerii șefului Partidului Național Român din Timiș-Torontal, George Adam), Având în vedere informațiile încă lacunare și contradictorii, nu știm dacă a fost prezent la înmormântarea lui George Adam. Dacă mai era în Timișoara, cu siguranță a făcut-o, având în vedere apropierea sa de familia Adam. De întors, s-a întors înainte de ziua de 8 martie 1924, când s-a căsătorit la Timișoara cu Alexandra Ardelean. Ca atare, aproape în tot acest interval de timp, Stan și Alexandra nu au fost împreună. Totuși vechea lor prietenie (care dura, după cum am văzut, încă din 1904) și probabil dragostea care s-a înfiripat între ei în cei douăzeci de ani scurși până la moartea lui George Adam, i-au determinat pe cei doi ca în final să-și unească destinele, „până când moartea (lui Stan, în 1957) îi va despărți”.

 

Stan Vidrighin și Alexandra Ardelean

Căsătoria celor doi nu a fost doar un gest de protecție pe care l-a oferit Stan unei văduve de 39 de ani, cu trei copii minori (atunci în vârstă de 16, 13 și 11 ani). Destinul lor ulterior ne convinge că între cei doi a existat o dragoste autentică.

Într-o frumoasă zi de primăvară, aleasă probabil nu întâmplător chiar pe 8 martie, de Ziua femeii, în anul 1924, Stan Vidrighin, pe atunci director la A.C.O.T., se căsătorește la Timișoara cu cea care devenise fără voia ei cea mai râvnită văduvă a orașului de pe Bega, Alexandra Ardelean.

După cununia de la Timișoara, a urmat petrecerea de nuntă de la moșia din Beregsău Mare, pe care Alexandra o moștenise de la George Adam. Ni s-au păstrat și câteva amănunte mai pitorești despre eveniment, povestite urmașilor de Coman Vidrighin, fratele cel mai mic al lui Stan (născut în 1884), singurul din familia de la Rășinari care a participat la evenimente. Coman își amintea că a fost o nuntă de vis. A rămas fascinat de moșia de la Beregsău, care avea conac cu servitori, fermă de porci, iaz cu pești și chiar o herghelie „cu ce mai buni cai din țară”. Tot el a mai remarcat un lucru care i s-a părut straniu: „doamna își schimba în fiecare zi pălăriile”. Cum să nu fie ciudat un astfel de obicei în ochii unui fiu de oier, care purta același „clop” până când nu mai semăna a pălărie.

Pentru Stan, căsătoria nu va însemna doar împlinirea pe plan personal, ci și începutul unei noi îndeletniciri, agricultura, pentru care va face o adevărată pasiune, și pe care, așa cum o mărturisea în anul 1943, nu o va mai părăsi niciodată. Tocmai el, fiu de oier, care avusese în străvechiul Rășinari doar animale și o modestă livadă, tocmai el, inginerul-orășean, va iubi cu atâta ardoare pământul bănățean. Va extinde ferma de la Beregsău, unde mergea foarte des, rămânând de multe ori acolo peste noapte, pentru ca dimineața să vină direct la primărie, călare pe un superb cal alb. Între anii 1926-1928, va ajunge chiar președinte al Camerei de Agricultură din Timișoara, pentru a-și continua apoi îndeletnicirea și la noul său domiciliu din București, unde va achiziționa alte terenuri. Plăcerea îi va fi răpită după război, când toate proprietățile îi vor fi confiscate abuziv de „ciuma roșie” care se revărsase peste țară după 23 august 1944, mai teribil parcă decât „ciuma neagră” care zguduise odinioară Europa medievală.

Alexandra și cei trei copii îi vor fi alături lui Stan Vidrighin pe toată perioada sa bucureșteană, în care deja-consacratul inginer, cu seriozitatea și ambiția care îl caracterizau, va dobândi noi lauri, nu însă fără efort, ci având în minte crezul care l-a făcut celebru: „Cine nu lucră, nu mănâncă !”.

Cu un soț atât de ocupat, cu siguranță că Alexandrei nu i-a fost ușor. Primii ani, din 1929 până prin 1934, au fost poate mai puțin agitați, atâta vreme cât familia s-a aflat împreună la București, timp în care Stan Vidrighin a fost, pe rând, director general al Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor, director general al Căilor Ferate Române și senator de Timiș-Torontal. Munca „funcționărească” însă nu i s-a potrivit. A părăsit-o în scurt timp, pentru că el se simțea bine în teren, în mijlocul oamenilor și problemelor. Și a plecat…

Nu știm dacă Alexandra l-a însoțit efectiv în lungile sale deplasări (în Delta Dunării, unde a lucrat ca expert-inginer în interesul Pescăriilor Statului, apoi la Cugir, Orăștie și Brașov, unde a pus pe picioare fabrici de armament atât de necesare din perspectiva războiului ce se întrevedea) sau dacă l-a așteptat răbdătoare la casa din București. Cert este că nu l-a părăsit.

În vara anului 1939, undeva, în vestul Europei, un nebun (Adolf Hitler) zgândărea Apocalipsa. Pentru a-și pune în practică planurile diabolice, nu mai avea nevoie decât de un pact de neagresiune cu „marele criminal” de la Răsărit (Iosif Visarionovici Stalin). A reușit la 23 august 1939, prin ceea ce avea să rămână în istorie sub numele miniștrilor de externe semnatari ai Germaniei și U.R.S.S.-ului: „Pactul Ribbentrop-Molotov”. Apocalipsa s-a declanșat la 1 septembrie 1939 în Polonia, și s-a extins continuu, cuprinzând țări și continente întregi.

Până la începerea războiului, Stan Vidrighin a lucrat neîntrupat (la 1 septembrie 1939 avea deja 63 de ani și șapte luni). Odată cu intrarea României în război, conștient că viitorul este incert și foarte probabil sumbru, a renunțat la toate angajamentele profesionale pe care le avea, mulțumindu-se să se ocupe numai cu agricultura (pe terenurile pe care le deținea).

În același timp, s-a gândit că cel mai important lucru în acele momente este să-și protejeze familia. Pentru că nu avea copii, decide să-i adopte în anul 1940, culmea, tot într-o zi de 8 Martie (aceeași dată ca și cea a căsătoriei), pe cei trei copii ai Alexandrei din prima căsătorie (Eugen-Mihai Adam, Liana-Georgeta Adam, Gheorghe-Caius Adam). Gurile rele spuneau că tatăl adoptiv, datorită firii sale autoritare, era adesea în conflict cu băieții, dar o adora pe Liana, pe care o considera fiica pe care și-o dorise dintotdeauna. Realitatea era însă cu totul alta. Chiar dacă este foarte posibil ca Liana să fi fost favorita lui, cu siguranță Stan ținea și la băieți, de vreme ce a luat decizia de a-i adopta pe toți, deși nu era obligat să facă acest lucru (cu atât mai mult cu cât cei trei copii erau majori la acea dată: aveau 32, 29 și 27 de ani). Dar Stan s-a gândit la toți, inclusiv la soția pe care o iubea atât de mult și pe care încerca să o protejeze și în acest mod. Conform sentinței de adopție, copiii vor prelua numele de familie al tatălui adoptiv – Vidrighin.

Încă un amănunt interesat. Liana-Georgeta s-a căsătorit în anul 1931 cu doctorul Ioan Jovin (n. 8 ianuarie 1899 Țeinac, jud. Arad – d. 1994 București), doctor în medicină al Universității din Cluj (1920), membru al Gărzii Naționale din Arad, delegat la Marea Adunare de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, medic personal al lui Iuliu Maniu, Nicolae Titulescu, Liviu Rebreanu, membru al Societății Franceze de Radiologie (1956). Cei doi au avut o viață lungă împreună (63 de ani), Ioan Jovin trăind 95 de ani (a decedat în anul 1994), iar Liana-Georgeta, 88 de ani (a decedat în anul 1999).

Ultimii zece ani (1947-1957) sunt și cei mai negri din familia lui Stan Vidrighin. Comuniștii îi confiscă toate imobilele și terenurile. Este trimis cu domiciliu forțat la Pietroșița, în județul Dâmbovița. În 1955 i se permite să revină în București. Își va petrece aici ultimii doi ani de viață. A trecut la cele veșnice în data de 15 iunie 1957, la vârsta de 81 de ani, în urma unei bronhopneumonii. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

Alexandra i-a rămas alături și după moarte, îngrijindu-i mormântul timp de 25 de ani, până în anul 1982, când, la vârsta de 97 ani, va părăsi această lume pentru a-l regăsi pe Stan Vidrighin printre îngeri.

Sibiu, 09 ianuarie 2020                             Autor: Cosmin-Crăciun Cruciat

Izvoare:

  1. Arhiva Primăriei comunei Rășinari, Documente de stare civilă, Tomul VI, Matricola botezaților, Anii 1859-1877, anul 1876.
  2. Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, Fond nr. 4, Inventar 1194, Colecția registrelor de stare civilă (1717-1951), Parohia ortodoxă română Belinț, cota 19, Registru botezați 1852-1876, fila 130 recto, poziția 42 (368)
  3. Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, Fond nr. 4, Inventar 1194, Colecția registrelor de stare civilă (1717-1951), Parohia ortodoxă română Pesac, cota 14, Registru botezați 1880-1909, fila 44, poziția 101 (384).
  4. Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, Fond nr. 4, Inventar 1194, Colecția registrelor de stare civilă (1717-1951), Parohia ortodoxă română Pesac, cota 15, Registru cununați 1868-1909, Anul 1904, fila 60 verso, poziția 9.
  5. Serviciul Județean Timiș al Arhivelor Naționale, Fond nr. 956 Inventar 1391, Primăria Comunei Pesac (1861-1968), Anul 1920, cota 3, fila 55, Lista nominală a marilor și micilor agricultori din comuna Pesac, județul Torontal, poziția 6.
  6. Tribunalul Ilfov, Secția III-a C.C., Dosar nr. 462/1940, Sentința Civilă No. 169 / 8 Martie 1940.
  7. Cimitirul Bellu, însemnările de pe crucea familiei Vidrighin.
  8. Discuții cu Ana Bălășoiu, nepoata lui Coman Vidrighin (fratele lui Stan Vidrighin).

Bibliografie:

  1. Banatul, Anul II, nr. 69, Timișoara, duminică, 30 mai 1920, p.1.
  2. MĂRGINEANU Ion, 100 români ai Marii Uniri, Alba Iulia, Editura Altip, 2015, p.95.
  3. VAIDA-VOEVOD, Mircea, NEAMȚU, Gelu, 1 Decembrie 1918, mărturii ale participanților, București, Editura Academiei Române, vol. 2 – Ioachim Crăciun, Documente la un sfert de veac de la Marea Unire, 2008, p.297-298 (autobiografia nr. 268, însoțită de o poză a lui Stan Vidrighin).
  4. Voința Banatului, Anul II, nr. 95, Timișoara, duminică, 10 decembrie 1922, p.1.
Publicat pe

Stan Vidrighin, student la politehnică, pasionat de literatură

Cine s-ar fi gândit că într-o epocă de cruntă asuprire a națiunii române din Ardeal, un tânăr dintr-o bucată, verde vlăstar al unei familii cu străveche tradiție în oierit, va coborî de la munte tocmai în pusta maghiară, în străina capitală a Ungariei, pentru a se întâlni cu literatura?

Stan Vidrighin, căci despre el este vorba, fiul lui Ioan Vidrighin din Rășinari, abia terminase clasele de gimnaziu la „Liceul unguresc” din Sibiu. Era anul 1896, cel mai omagiat din istoria Ungariei, anul „Mileniului”, când se împlineau o mie de ani de la venirea temutului popor al lui Arpad în Europa, din stepele îndepărtate ale Asiei.

Temerarul ardelean a studiat patru ani la Institutul politehnic din capitala Ungariei (1896-1900), dobândind în final specializarea de inginer care-i va aduce celebritatea.

Chiar dacă învățase limba maghiară la Sibiu, nu-i va fi ușor printre străini. Își va căuta prieteni printre studenții români, care nu erau puțini la Pesta. Principalul prilej de a-și manifesta românismul îl oferea Societatea „Petru Maior” a studenților români din capitala Ungariei.

„Societatea de lectură a junimii române” din Pesta

Înființată la 20 februarie 1862 sub numele de „Societatea de lectură a junimii române” din Pesta și având ca prim președinte pe Partenie Cosma, pe atunci în vârstă de 25 de ani (n.1837), noua organizație avea ca scop declarat păstrarea interesului și deprinderilor pentru cultura română, „prin prelucrarea diferitelor opuri originale, imitațiuni, traduceri și declamări, escluzând dezbaterile politice”.

În toamna anului 1862, președinte a fost ales Iosif Vulcan, în vârstă de 21 de ani (n.1841). Din acest moment și până după semnarea Dualismului austro-ungar din 1867 nu mai știm nimic despre soarta Societății. În 1868 o găsim deja cu denumirea de Societatea „Petru Maior” (nume ales deloc întâmplător, pentru a sublinia originea noastră latină, în contextul în care Transilvania tocmai își schimbase statutul din provincie a Imperiului Habsburgic în provincie a Ungariei). Președinte este acum Alexandru Roman (profesorul de limba română de la Universitatea din Pesta), iar vice-președinte Iosif Vulcan, care-și va recăpăta în scurt timp funcția de președinte.

În noua conjunctură politică creată de Dualism, Societatea nu va fi recunoscută de către guvernul maghiar, întrucât statutele ei prevedeau că puteau fi membri atât studenți cât și absolvenți, ceea ce ar fi accentuat prea mult caracterul românesc al societății. Studenții bănățeni susțineau atitudinea moderată, de cooperare cu autoritățile maghiare, care acceptau ca membri ai Societății doar pe studenții români din Pesta (pe care îi puteau controla și după caz sancționa mai ușor). Studenții ardeleni, mai radicali, au susținut inițial calea fără compromisuri, dar în final, fiind în minoritate, au acceptat abordarea moderată. Societatea a fost astfel recunoscută în anul 1873.

În anul 1869, ședințele se țineau în cafeneaua Schöja din Uriutza, într-o cameră strâmtă, întunecoasă și umedă. Din 1871 Societatea își închiriază un local propriu. Printre președinții și membrii mai cunoscuți ai acestei perioade îi regăsim pe Iosif Vulcan, Victor Babeș, Enea Hodoș, Corneliu Diaconovich, Amos Frâncu, Valeriu Braniște, Virgil Onițiu, Elie Miron Cristea, Elie Dăianu, Iuliu Maniu, Ilarie Chendi și mulți alții.

Revista „Rosa cu ghimpi”

În perioada 1877-1895, Societatea tipărește revista „Rosa cu ghimpi”, al cărei crez era următorul: „Cultura va salva românimea. Junimea română, pătrunsă de acest adevăr incontestabil, s-a decis a eda o foaie, un mijloc destul de puternic pentru a rupe mai ușor valul întunecimii ce desparte pe om de câmpul cel mângăitor al adevăratei și folositoarei culturi”.

Revista, având un pronunțat caracter umoristic, apărea cel puțin de două ori pe lună, dar într-un singur exemplar scris de mână, în care se treceau și cele mai bune lucrări citite în societate.

Printre susținătorii financiari ai societății, pe lângă banca „Albina”, îl aflăm în anul 1880 pe însuși Regele Carol I al României, cu o donație de 500 de lei.

În 1882, Societatea tipărește la Gherla, în ediția a treia, „Istoria pentru începutul românilor în Dacia”, a lui Petru Maior.

Prezența lui Stan Vidrighin într-un asemenea mediu intelectual, frecventat în special de studenți de la facultățile cu profil umanist și de medicină, are, fără îndoială, pitorescul ei.

Primul an de studenție (1896/1897) a fost cel mai probabil pentru tânărul rășinărean unul de acomodare cu această lume străină și rece. Nu îl regăsim printre membrii Societății.

Surpriza apare în anul al doilea de facultate (1897/1898), când Stan Vidrighin apare ca membru în comisia literară, compusă dintr-un președinte și cinci membri, care s-a întrunit în 11 ședințe între 15 noiembrie 1897 și 18 aprilie 1898.

Anul universitar începuse cu Ilarie Chendi președinte. Marele critic literar a deținut provocatoarea funcție între 1895-1898, iar în raportul despre activitatea comisiei pe anul 1896/1897 își exprimase nemulțumirea că „o piedică principală, care tot mai mult se simțește, care tot mai mare piatră devine în calea înaintării noastre, este fără îndoială, lipsa unui organ permanent de comunicație dintre noi și neamul nostru”.

Stan Vidrighin și Victor Păcală

La începutul anului 1898, Ilarie Chendi predă ștafeta unui tânăr de 24 de ani, cu nume de personaj de poveste, cu un an și o lună mai mare decât Stan Vidrighin, sibian și el, din satul Dealu Frumos, comuna Merghindeal, de lângă Agnita. Se numea Victor Păcală (n. 12 decembrie 1874 – m. 1955). Absolvent de gimnaziu la Sighișoara și de Institut Teologic-Pedagogic la Sibiu, Păcală era pe atunci student la istorie în capitala Ungariei. Atras de etnografie, a întreprins încă de timpuriu excursii ș călătorii de studii în Dalmația, Italia, ba chiar și în Africa și Asia Mică, publicând lucrări de cercetare și numeroase articole în presa românească.

Nimeni nu bănuia legătura care avea să se făurească peste ani între Păcală și Vidrighin. Deși informații sigure nu avem, ne putem imagina cum Stan Vidrighin, prin felul său de a fi și prin poveștile despre mândrul Rășinari, satul său natal, a sădit în mintea și în inima tânărului etnolog sâmburele cunoașterii asprei și fascinantei lumi a oierilor rășinăreni. Roadele se vor vedea după aproape 20 de ani, când marele culegător de folclor nu s-a dovedit cu rășinărenii nici un „Păcală”, și cu atât mai puțin un „Tândală”, trudind la realizarea celei mai impresionante și fascinante monografii de sat transilvan, „Monografia satului Rășinariu” din anul 1915, lăudată și premiată de Academia Română în anul 1916 și căutată cu disperare peste ani din străina Franță de Emil Cioran, răpus de nostalgia copilăriei, sfântă moștenire pentru toți fiii satului Rășinari de azi și de mâine.

Informațiile despre activitatea comisiei literare, consemnate în procesele verbale, sunt extrem de sumare. Ce n-am da să știm câte s-au discutat acolo, căci, așa cum spunea la un moment dat unul dintre foștii membri ai Societății, „activitatea Societății Petru Maior nu trebuie căutată în procese verbale, ci în ceea ce nu e scris în ele, fiindcă nu se putea scrie niciodată”.

Dincolo de regrete, constatăm cu bucurie că în patru dintre cele unsprezece ședințe ținute în anul universitar 1897/1898, procesele verbale sunt redactate chiar de Stan Vidrighin, care a primit această însărcinare de referent ad-hoc de la președintele Victor Păcală, în condițiile absenței pentru o perioadă mai lungă de timp din Budapesta a referentului titular.

Din Procesul verbal luat în ședința a 5-a a comisiei literare Petru Maior din 28 februarie 1898. (Președinte Victor Păcală. Referent ad hoc Stan Vidrighin), aflăm că ședința a fost deschisă la ora 6 și 30 de minute și s-a încheiat la ora 7 și 30 de minute. Lipsind mai mulți membri și referentul, președintele a anunțat depunerea la comisie a referatului „Câteva cuvinte despre continuitatea Românilor în Dacia”, care a fost încredințat lui Stan Vidrighin spre criticare.

Procesul verbal luat în ședința a 8-a a comisiei literare Petru Maior din 28 martie 1898. (Președinte Victor Păcală. Referent Stan Vidrighin) consemnează că ședința a fost deschisă la ora 5 și s-a încheiat la ora 7 și 30 de minute, fiind de față toți membrii comisiei (A. Cioban, I. Fruma, Ștefan Bărbucean, Stan Vidrighin, I. Nemeș). La comisie a fost depusă opera „O privire asupra pedepselor de moarte din diferite timpuri și la diferite popoare”, cu motto „prima încercare”, care a fost dată spre criticare membrilor I. Fruma și I. Nemeș. Cu aceeași ocazie, președintele Victor Păcală, având în vedere starea nemulțumitoare în care se afla biblioteca, precum și „cerințele culturale tot mai multe și imperioase”, a propus redactarea unui apel către publicul românesc (autori, librari, instituții culturale și de binefacere) pentru a dona societății cărți, broșuri, reviste sau alte documente cu valoare științifică, propunerea fiind primită unanim de membri.

Din Procesul verbal luat în ședința a 10-a a comisiei literare Petru Maior din 4 aprilie 1898 (Președinte Victor Păcală. Referent ad hoc Stan Vidrighin) aflăm că ședința a fost deschisă la 6 și 30 de minute și s-a încheiat la orele 8, de față fiind membrii I. Fruma, Ștefan Bărbucean, Stan Vidrighin, I. Nemeș. I. Fruma a prezentat opera „O privire asupra pedepselor de moarte din diferite timpuri și la diferite popoare” (depusă în ședința anterioară) și critica sa, în care recomandă ca aceasta să se înapoieze autorului fără a fi citită în societate. Stan Vidrighin și Victor Păcală sunt de acord cu critica, opera fiind respinsă.

Procesul verbal luat în ședința a 11-a a comisiei literare Petru Maior din 18 aprilie 1898 (Președinte Victor Păcală. Referent ad hoc Stan Vidrighin) consemnează că ședința a fost deschisă la 6 și 30 de minute și s-a încheiat la orele 7 și 30 de minute, de față fiind membrii I. Fruma, Ștefan Bărbucean, Stan Vidrighin, I. Nemeș. Întrebat de I. Fruma despre apelul pentru bibliotecă, Victor Păcală răspunde că acesta va fi publicat abia în septembrie, motivându-se că ar fi inoportun să se ceară publicului român acest lucru mai repede, întrucât i se solicitase deja ajutorul pentru organizarea de către Societate a unui concert.

O informație extrem de interesantă din această ședință este aceea că referentul Stan Vidrighin a anunțat că la comisia literară a fost depusă opera „D-ale carnavalului” (!!!), care a fost dată spre critică membrului Ștefan Bărbucean. Din păcate, ca și în cazurile anterioare, autorul operei nu este consemnat. Având însă în vedere titlul inconfundabil și faptul că în ședința următoare, când a fost prezentată critica operei, au avut loc dezbateri înfocate pe marginea ei, suntem convinși că a fost vorba de celebra comedie în trei acte scrisă de Ion Luca Caragiale pentru concursul organizat de Teatrul Național din București, pe care autorul l-a câștigat, și care a avut premiera pe 8 aprilie 1885 (deci cu 13 ani înainte). Probabil Caragiale dorea să-și promoveze opera și în alte medii, având în vedere faptul că premiera fusese un fiasco din cauza fluierăturilor puse la cale de cronicarul dramatic D.D. Racoviță-Sfinx, redactor la „România liberă”.

Din păcate, în anii universitari 1898/1899 și 1899/1900, Stan Vidrighin nu mai este membru al comisiei literare. Va fi ales să-și concentreze toate forțele pe studiul ingineriei. Totuși, nu a rupt cu totul legăturile cu Societatea „Petru Maior”. Seriozitatea sa a fost cu siguranță apreciată de colegi, de vreme ce la 17 octombrie 1899 îl găsim ca membru în „comisia supraveghetoare” care a verificat activitatea Societății în anul universitar 1898/1899.

Părăsind literatura odată cu capitala Ungariei, Stan Vidrighin își va desăvârși studiile în inginerie la Viena, în cealaltă capitală a imperiului dualist, pentru a se întoarce, după o scurtă escală la Sopron, într-o nouă capitală, de această dată românească, la Timișoara, unde va dobândi celebritatea prin realizarea sistemului de apă și canalizare al orașului. Iar pentru rășinărenii săi, din acest efemer interludiu literar a rămas ca moștenire fascinanta „Monografie a satului Rășinariu”, pe care ne-a dăruit-o cu atâta căldură fostul președinte al Societății „Petru Maior”, Victor Păcală.

Bibliografie:

  1. Almanahul Societății Academice Petru Maior, al Societăților de Facultăți și Academii și al Cercurilor Studențești din Cluj, Tipografia „Cartea Românească”A., Cluj, 1929, p.109-115.
  2. Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Colecții speciale, Fond „Societatea Petru Maior”, Ms. 5814, Caiet procese verbale I (anii 1896-1899).
  3. Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Colecții speciale, Fond „Societatea Petru Maior”, Ms 5818 Caiet protocol II, (anii 1899-1900).

 

 

Publicat pe

Frații Vidrighin

Despre activitatea și realizările lui Stan Vidrighin la Timișoara ne vorbesc azi documente și articole editate de Aquatim SA. Despre familia sa, însă, nu se știe aproape nimic. Să aducem așadar la lumină câteva informații despre familia marelui inginer.

Stan Vidrighin s-a născut nu departe de orașul Sibiu, capitala sașilor transilvăneni, la acea „margine de mijloc” care era odinioară satul Rășinari, pe atunci la granița Imperiului Austro-Ungar. Cea mai mare și mai renumită comună a Sibiului, atât prin frumusețe cât și prin personalitățile pe care le-a dat culturii române și prin rolul pe care l-a jucat în istoria neamului românesc, acest milenar sat de ciobani a rămas în istorie, oarecum surprinzător, nu cu denumirea principalei ocupații a locuitorilor, oieritul, ci cu cea care ne amintește de o altă îndeletnicire tradițională a localnicilor, „rășinăritul”.

Rășinari, azi

An de an, la „Fântâna Roșcă”, iar mai târziu „La becheri”, în Muntele Bătrâna-mare, în pădurile de brad, zeci de rășinăreni adunau și fierbeau primăvara și vara, în mari vase de lut, rășina (bechiul) ce se scurgea din brazii spintecați cu scoaba în coajă. Mari cantități de rășină ajungeau apoi la Sibiu, în teocuri de scoarță și se vindeau fabricanților de săpun, firnis, terbentină și feștele.

Rășinariul este astăzi legat mai mult de numele lui Octavian Goga și Emil Cioran. Dar, să nu uităm că, printre mulți alți fii de seamă ai satului, comuna se mândrește și cu Stan Vidrighin.

Stan Vidrighin s-a născut aici la 28 ianuarie 1876, în casa de la numărul 543 (azi nr. 692), pe strada Giurculeț, casă tradițională rășinăreană de pe la 1860, din bârne sănătoase și puternice, cu locuința pe partea dreaptă a curții, așezată de-a lungul, în spate cu un mic depozit de lemne, cu șura perpendiculară pe casă și cu o grădină foarte mică. A fost moșit de bunica sa din partea mamei, Stana Oancea.

Născut în anul 1849, în vâltoarea Revoluției, tatăl său, Ioan Vidrighin, fiul lui Șerban (Șerbu, Servian) Vidrighin provenea dintr-o veche și înstărită familie de oieri rășinăreni. Preluase tradiția familiei, desfășurându-și activitatea ca „econom” (țăran înstărit, proprietar de oi, ale cărui venituri constau în principal din comercializarea produselor din oaie – carne, brânză, lapte, lână), având acasă o renumită măcelărie, dar și livezi în marginea satului, „Sub Costișă”.

Părinții lui Stan Vidrighin. Sursa: arhiva personală a doamnei Ana Bălășoiu.

Mama era Soră Oancea, fiica lui Stan Oancea, tot rășinăreancă, născută în anul 1845. Cei doi se căsătoriseră la 18 octombrie 1870, avându-i ca nași pe Vasile și Ana Bloțiu, iar ca preot de cununie pe Ioan Bratu (1818-1878), bunicul din partea mamei al lui Octavian Goga.

Ioan și Soră Vidrighin vor avea cinci copii, toți băieți.

Primul născut în familie va fi Șerban (Serbu, Servian), la 20 iulie 1871. El purta așadar, conform tradiției, prenumele bunicului din partea tatălui. Se va dedica carierei militare, ajungând în final ofițer în armata austro-ungară.

Cel de-al doilea băiat, Ion, născut la 8 august 1873, va fi botezat după prenumele tatălui și va prelua afacerea familiei.

Stan va fi al treilea născut, la 28 ianuarie 1876, purtând conform aceleiași tradiții, cu sfințenie respectată în Rășinari, prenumele bunicului din partea mamei.

Al patrulea băiat va fi Vasilie (Vasile), născut la 6 aprilie 1878. El se va ocupa cu oieritul.

Al cincilea fiu, ultimul născut în familie, la 26 martie 1884, va fi Coman, care va prelua tot îndeletnicirea tradițională a familiei. El a rămas în casa părintească, revenindu-i în plus și sarcina de a avea grijă de părinți, odată ce aceștia înaintau în vârstă. El îi trimitea în fiecare an lui Stan Vidrighin o ladă mare cu cele mai frumoase și mai sănătoase fructe din grădină. Fiecare măr sau pară erau atent învelite unul câte unul și așezate în ladă pentru a nu se strica. Coman a avut șase copii: Ion, Pătru, Coman, Stan, Soră (a cărei fiică, Ana, trăiește și azi în Timișoara) și Servian (a cărui soție, Marina, locuiește în casa părintească de la Rășinari). Documentele vremii menționează că în 1906 fusese arestat, dar motivele nu le cunoaștem.

Șerban, Ioan, Stan și Coman au avut ca nași de botez pe Ana și Vasilie Bloțiu, aceiași care îi cununaseră și pe părinți, iar Vasilie pe Ana și Bucur Bratu. Primii trei băieți (Șerban, Ioan și Stan) au fost botezați de un alt celebru fiu al satului, preotul Sava Popovici Barcianu. Numele preotului care l-a botezat pe Vasilie nu a rămas consemnat, dar cunoaștem că pe fiul cel mai mic, Coman, la botezat preotul Iosif Goga, tatăl lui Octavian Goga, care abia se mutase în Rășinari.

Frații care au rămas ciobani (Ion, Vasilie și Coman) se mândreau că din munca lor i-au întreținut la școală pe Șerban și pe Stan. În schimb Stan, deși din lipsă de timp nu venea prea des în Rășinari, nu și-a uitat nici el familia. Când părinții au îmbătrânit și s-au îmbolnăvit, le-a adus chiar medici din străinătate ca să-i trateze. Om corect, modest și echilibrat, care și-a creat cariera și averea numai prin muncă, a refuzat să-și pună în diverse funcții publice rudele care au apelat la el și le-a făcut cadouri modeste (o mașină de cusut, un costum de haine etc.), încurajându-i să-și câștige banii prin efort propriu, dându-se pe sine ca exemplu.

Bibliografie:

  1. PĂCALĂ, V., Monografia satului Rășinariu, Sibiu, Editura Etape, 2000.
  2. Arhiva Primăriei comunei Rășinari, Documente de stare civilă, Tom II Protocolul cununaților căsătoriți 1840-1882, anul 1870.
  3. Arhiva Primăriei comunei Rășinari, Documente de stare civilă, Tomul VI, Mstricola botezaților, Anii 1859-1877, anul 1876.
  4. Arhiva Primăriei comunei Rășinari, Documente de stare civilă, Duplicatul registrului de nașteri al circumscripției oficiului de stare civilă pe anii 1870-1895.
  5. Discuții cu Marina Vidrighin, soția lui Servian Vidrighin și nora lui Coman Vidrighin.
  6. Discuții cu Ana Bălășoiu, nepoata lui Coman Vidrighin (fratele lui Stan Vidrighin).
Publicat pe

Sava Popovici Barcianu, academicianul care l-a botezat pe Stan Vidrighin

Foto credit:  Monografia comunei Rasinariu, Sibiiu 1915

În ziua de 28 ianuarie 1876, la poale de codru și cumpănă de ape, într-un sat cu casele înghesuite umăr lângă umăr pe văile ce rod muntele Cindrel, se năștea al treilea băiat din familia lui Ioan și Soră Vidrighin (născută Oancea). Moașă i-a fost Stana Oancea (bunica din partea mamei). Conform tradiției, respectată cu sfințenie de rășinăreni, căci despre satul Rășinari este vorba, pruncul va primi prenumele bunicului din partea mamei, Stan.

Nu trec decât cinci zile de la fericitul eveniment și familia se prezintă cu „cel mic” la Biserică pentru a primi Sfânta taină a Botezului. Suntem în ziua de 2 februarie 1876. Nași de botez sunt Ana și Vasile Bloțiu, aceiași care îi cununaseră pe părinții lui Stan Vidrighin la 18 octombrie 1870. Procesiunea a fost oficiată de cel care pe vremea aceea era cel mai cunoscut și mai respectat „fiu al satului”: preotul Sava Popovici Barcianu, în vârstă de 62 de ani.

Și totuși, cine era acest om atât de iubit și de iubitor? Sava Popovici Barcianu (1814-1879) își dezvăluie originile prin însuși numele său. Născut într-o epocă în care Biserica ortodoxă din Transilvania se afla sub oblăduirea celei sârbești, primește numele de Sava, după Sfântul Sava (cca. 1175-1235), primul arhiepiscop al Bisericii Ortodoxe Sârbe. Popovici arată ocupația strămoșilor săi (însemna „fiu de popă”), iar Barcianu ne dezvăluie originile familiei sale (Bârsan, adică „din Țara Bârsei”).

Familia lui Sava Popovici Barcianu s-a așezat la Rășinari în prima jumătate a secolului al XVIII-lea, venind din Țara Bârsei. Începând cu Coman Bârsan, care a trăit mai bine de 100 de ani (1699-1804), se va inaugura o lungă tradiție de preoți rășinăreni din această familie.

Sava este fiul „popei Dan” – preotul Daniil Popovici (1788-1866), nepotul lui Sava Popovici cel Tânăr (1765-1865) și tatăl memorandistului Daniil Popovici Barcianu (1847-1903). Urmează școala primară în sat, apoi, între 1828-1833, Gimnaziul latin din Sibiu (același la care va învăța peste ani și Stan Vidrighin, în epoca maghiară a școlii), terminând cu calificativul eminens. Pleacă apoi la Cluj, unde face studii de filosofie, la care obține calificativul laudabilis.

În anul 1837 îl regăsim pentru scurtă vreme la Baia Mare, ca meditator al fiului unui conte. Învață singur limba italiană și limba franceză, pe lângă limbile latină și germană pe care le cunoștea deja. Ca să nu fie descoperit că este „valah”, se prezintă ca italian, cu numele Sabini). Pleacă apoi la Viena la Universitate pentru a-și continua studiile, dar în 1838 este nevoit să se întoarcă în satul natal, fiind mai întâi numit învățător la Școala din Rășinari, apoi director la aceeași instituție, iar mai târziu profesor la Seminarul Andreian.

În focul evenimentelor revoluționare din anul 1848, participă ca delegat la Marea Adunare Națională de la Blaj din 3/15 mai, fiind ales membru în Comitetul Național Permanent cu sediul la Sibiu și membru în delegația care îl va însoți pe Andrei Șaguna la Viena în noiembrie 1848. Calitățile sale îl vor face principalul om de încredere și prieten pe viață al lui Andrei Șaguna, care în mod deloc întâmplător își va alege locul de veci tocmai la Rășinariul pe care l-a iubit atât de mult.

Își începe și cariera de scriitor cu traduceri cuprinse într-o „Culegere de istorisiri morale” (2 volume, Sibiu, 1846-1848) și un „Epistolar” (Sibiu, 1847). Odată cu deschiderea în anul 1850 a Tipografiei arhidiecezane la Sibiu, la cererea lui Șaguna dar și pe cont propriu, își intensifică activitatea în această direcție. „Abecedarul” său din anul 1851 este folosit în toate școlile poporale din Ardeal timp de zece ani, până la apariția în 1861 a Abecedarului lui Zaharia Boiu.

Nu se oprește aici. Opera sa conține și alte cărți de valoare: „Curs de aritmetică”, „Historia biblicească, cu întrebări și răspunsuri” (manual pentru clasa I primară), „Gramatica românească pentru școlile poporale”, „Gramatica germană”, „Carte de conversațiune și Vocabulariu german și român prescurt lucrat pentru germani și români”, „Abecedar nemțesc pentru școalele poporale”, „Vocabulariu român-nemțiescu”. A fost și un mare predicator, zugrav și pictor de icoane.

Anul 1856 îi aduce o sarcină neașteptată și extrem de provocatoare. La cererea Comandantului militar austriac cu sediul la Sibiu, Andrei Șaguna îl propune ca duhovnic militar. Ne aflăm în timpul războiului rusă-turc din anii 1853-1856, mai cunoscut drept Războiul Crimeii. Imperiul Habsburgic (din care făcea parte și Transilvania), intervine în conflict și pătrunde cu armata în Țara Românească și Moldova pentru a restabili echilibrul în zonă și a-i alunga pe ruși din teritoriile românești invadate. Pentru că în armata austriacă erau înrolați mulți soldați ortodocși din imperiu (români, sârbi), era nevoie de preoți de aceeași confesiune care să îi spovedească și să îi împărtășească. Sava Popovici Barcianu a primit această onorantă și periculoasă sarcină, însoțind trupele habsburgice, aflate pe urmele armatei ruse, prin Ploiești, București, Giurgiu, Focșani, Bârlad, Roman, Bacău, Iași, Botoșani, de unde a trimis scrisori emoționante tatălui său, întorcându-se în final acasă în Transilvania prin Bucovina. Pentru truda sa a fost decorat cu „crucea de aur pentru merite”.

Devenise deja unul dintre cei mai erudiți preoți ai timpului său. În 1860 traduce celebrul „Memorial” al lui Andrei Șaguna. În 1862 este numit membru în comitetul proaspăt înființatei Asociațiuni Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român (ASTRA). Odată cu reînființarea Mitropoliei ortodoxe la Sibiu în anul 1865, devine și membru al consistoriului mitropolitan și administrator protopopesc. Academia Română îi va oferi recunoașterea supremă, alegându-l în anul 1869 membru corespondent al său.

Moartea sa, oarecum neașteptată, din data de 12/24 martie 1879, la vârsta de doar 65 de ani, a îndoliat un sat întreg și i-a întristat pe toți cei care l-au cunoscut. La ceremonia funerară din ziua de 15/27 martie 1879 au slujit 14 preoți, printre care însuși mitropolitul Miron Romanul. Panegiricul a fost rostit în biserică de parohul Emilian Cioran (bunicul lui Emil Cioran), iar la mormânt de învățătorul Iosif Goga (tatăl lui Octavian Goga).

„Telegraful Român” din 15 martie 1879 consemna printre altele: „Biserica a pierdut un fruntaș al ei, națiunea un zelos luptător, literatura română un vrednic propagator, comuna pe cel mai distins membru, săracii pe un povățuitor, familia pe un iubitor părinte”. Cineva a adăugat: „s-a stins o lumină de pe cerul Ardealului”. Într-adevăr, o mare lumină s-a stins, dar după scurt timp o alta nouă va străluci, de această dată pe cerul Banatului: cea a consăteanului lui Sava Popovici Barcianu, Stan Vidrighin.

Publicat pe

Stan Vidrighin – 1896

Foto: Stan Vidrighin în anul 1896, la absolvirea Gimnaziului de stat maghiar și regal din Sibiu.
Foto credit: Serviciul Județean Sibiu al Arhivelor Naționale, Fond Liceul Gheorghe Lazăr.

Pe vremea când Octavian Goga abia împlinise 7 ani, Stan Vidrighin, cu 5 ani mai mare, pleca de la Rășinari spre Sibiu pentru a-și continua studiile la Gimnaziul superior de stat maghiar și regal. Școala îl întâmpina în Piața Mare a Sibiului, în clădirea din prelungirea Bisericii romano-catolice, cu săli de clasă neîncăpătoare pentru numărul tot mai mare de elevi.

Director era Veress Ignác (1868-1897), o adevărată personalitate a intelectualității maghiare din Transilvania secolului al XIX-lea, apreciat filolog în epocă.

Profesorii erau maghiari, secui, șvabi, slovaci, cehi, ruteni și evrei maghiarizați, chiar și câțiva români, cu toții bine pregătiți, dar distanți în relația cu elevii.

Predominau elevii români ortodocși și greco-catolici și cei maghiari catolici, la care se adăugau și câțiva germani catolici și copii catolici de la Orfelinatul „Terezian”, porecliți „ciori” („csoka”), datorită uniformei lor de culoare închisă, veniți din toată Transilvania dar și din alte regiuni.

Renumele de care se bucura gimnaziul sibian a făcut ca pe băncile lui să studieze cei mai buni copii din Transilvania. Dintre cei care au învățat aici în aceeași perioadă cu Stan Vidrighin, în diverse clase și ani de studii, mulți au devenit personalități de necontestat: Lazăr (Lucian) Triteanu (episcop al Romanului), Ștefan Octavian Iosif (poet și traducător), Traian Bratu (rector al Universității din Iași, președinte al Senatului României) – consătean cu Stan Vidrighin, Axente Banciu (profesor și publicist, membru de onoare al Academiei Române), Ioan Lupaș (istoric și om politic, membru titular al Academiei Române) Octavian Goga (poet și om politic, membru titular al Academiei Române) – consătean cu Stan Vidrighin, Onisifor Ghibu (pedagog și om politic, membru corespondent al Academiei Române) și alții.

Limba de predare în școală era cea maghiară. Atmosfera era destul de tensionată. Să nu uităm că ne aflam într-o perioadă în care tendințele de maghiarizare forțată a românilor din Transilvania se accentuau de la an la an.

În această ambianță își va petrece Stan Vidrighin la Sibiu cei opt ani de gimnaziu (patru de gimnaziu inferior și patru de gimnaziu superior), în perioada 1888-1896.

Începutul va fi destul de greu. În clasa I de gimnaziu, rășinăreanul nostru abia ia note de trecere (calificativul „satisfăcător”) la principalele materii de studiu: limba maghiară și limba latină însă problemele cele mai mari le întâmpină la gimnastică, unde rămâne corigent (calificativul „nesatisfăcător”).

Cum era și firesc, mult mai bine se descurcă la limba română, la care îl are ca dascăl pe reputatul preot-profesor greco-catolic Ioan Rusu și la religie ortodoxă, unde în cei opt ani de studiu de la Sibiu se va bucura, pe rând, de erudiția profesorilor-cateheți de la Institutul teologic-pedagogic din Sibiu Ioan Crișan, Emilian Popescu și Ioan Popovici.

În clasele a II-a și a III-a, calificativele sunt în continuare modeste, dar nu mai rămâne corigent la nici o materie. Din clasa a IV-a, situația școlară se schimbă radical. Are calificative de „bine” și „foarte bine” la toate disciplinele. În clasele a V-a și a VI-a studiază și limba franceză, la care obține calificativul maxim. Mai mult, în clasa a VIII-a, primește la propunerea conferinței profesorale premiul în bani al Fundației „Putnoky Miklós”, înființată în anul 1885 de profesorul cu același nume din gimnaziul sibian drept recunoștință pentru că manualele sale (un ABC-dar maghiar-român, un legendar maghiar-român, o Gramatică a limbii maghiare, o Carte de lectură, un Dicționar român-maghiar etc.) au fost introduse în școlile primare confesionale ortodoxe.

Perioada în care Stan Vidrighin a fost elev la Sibiu este marcată și de două evenimente extrașcolare deosebite.

În timpul și după Procesul memorandiștilor de la Cluj din 25 aprilie – 25 mai 1894, la Sibiu au avut loc manifestații de susținere a celor anchetați abuziv, la care au luat parte și elevi din toate clasele de la a III-a la a VIII-a din Gimnaziul sibian, inclusiv Octavian Goga. Unora dintre participanți li s-a scăzut nota la purtare, iar trei elevi din clasa a VIII-a de gimnaziu au fost exmatriculați. Stan Vidrighin, pe atunci în clasa a VI-a de gimnaziu, nu este menționat printre participanți.

Doi ani mai târziu, în 1896, maghiarii au sărbătorit cu manifestații fastuoase în toată Ungaria 1.000 de ani de la venirea lor în Europa. Stan Vidrighin va fi martorul acestora atât la Sibiu, unde toți elevii au fost obligați să-și procure o medalie jubiliară împodobită cu o cocardă în cele trei culori ale Ungariei și s-o poarte în piept pe durata mai multor săptămâni, dar și la Budapesta, unde își va continua studiile începând cu toamna anului 1896, la Institutul Politehnic din capitala Ungariei.

Publicat pe

Mihály Pogány – 1909

Jurnalist, editor, proprietar de ziar şi de tipografie

Din îndepărtatul Győr, datorită unei întâmplări oarecare − invitaţie la o cununie − devine colaborator, editor responsabil mai apoi proprietar al ziarului Temesvári Hírlap, unul din cele mai semnificative publicaţii maghiare care apăruse în Timişoara  în anii premergători primului război mondial şi în perioada interbelică.

Foto 1. Mihály Pogány – 1909 „Semper idem”

Frecventează gimnaziul din Gyõr. După susţinerea bacalaureatului nu-şi mai continuă studiile ci începe imediat să se ocupe de jurnalistică în calitate de colaborator al ziarului Gyõri Hírlap. O cunoaşte pe viitoarea sa soţie, Eugenia Fuchs din Jebel, la cununia mai sus menţionată. După cununie soţia se mută la Gyõr, aici se naşte, în 1901, fiul lor László, care îşi va urma tatăl la conducerea ziarului Temesvári Hírlap. Soţia şi familia acesteia ar prefera mutarea la Timişoara, care se întâmplă în 1902.

În Timişoara, deja în anii 1880 sunt editate două ziare cu titlul Temesvári Hírlap: primul este mai degrabă o foaie umoristică, al doilea un ziar săptămânal ilustrat. Primul număr al acestui ziar care se va înscrie printre cele mai prestigioase publicaţii ale presei maghiare din Banat apare la 15 noiembrie 1903.

Foto 2. Temesvári Hírlap – 1908, 24 ianuarie, pag 1

În acestă perioadă la Timişoara mai sunt publicate Temesvarer Zeitung, Südungarische Reform, Neue Temesvarer Zeitung şi Délmagyarországi Kδzlõny. Acestea sunt considerate ziare „imparţiale”, nu promovează opinia politică. În toamna lui 1902, câţiva intelectuali importanţi din Timişoara, dornici de schimbări, pun bazele Societății de Acţiuni pentru Temesvári Hírlap. Pentru funcţia de editor responsabil reuşesc să-l câştige pe experimentatul ziarist Bíró Pál din Sátoraljaújhely, editorul ziarului Zemplén. Ziarul este inovativ, tineresc şi îndrăzneţ. După scurt timp, se anunţă scoaterea la concurs a postului de editor adjunct; acesta se va ocupa de renumitul jurnalist Pogány Mihály, care în această perioadă este deja colaborator al ziarelor din Viena şi Budapesta, şi care aparţine noii generaţii ai literaturii maghiare. Îi sunt publicate nuvelele în revista  Független Magyarország şi numele lui este pomenit alături de cel al lui Bródy Sándor, Ady Endre şi Kassák Lajos.

În vara lui 1906 Bíró Pál părăseşte ziarul, iar fondatorii îl numesc pe Pogány Mihály responsabil cu editarea ziarului. Pe vremea conducerii lui Bíró, ziarul este supravegheat de comitetul de editare, ceea ce face imposibilă adevărată munca jurnalistică, şi tot atunci sunt abordate teme exclusiv politice. Reportajul, articolul colorat, rubrica de ştiri rămân concepte necunoscute. Avându-l pe Pogány Mihály în fruntea ziarului, acesta cunoaşte o altă turnură. Renunţă la comitetul de editare, el este singurul care conduce, în conformitate cu propriile principii de jurnalistică  modernă. Activitatea editorială a lui Pogány deschide o nouă eră în viaţa ziarului Temesvári Hírlap, acesta devine atrăgător, diversificat şi interesant. Însă condiţiile materiale sunt potrivnice, creditorii continuă să-şi pretindă drepturile, ridică obstacole în calea publicării ziarului, însă energia şi consecvenţa editorului nu au permis ca ziarul menţinut cu multă trudă să eşueze.

Foto 3. Temesvári Hírlap – 1908, 24 ianuarie, pag 7

Se impune necesitatea unei tipografii proprii, motiv pentru care Pogány Mihály face paşii decisivi: fondează o tipografie. Asociat cu Kastriener Samu şi Neumann Károly, achiziţionează o rotativă şi, drept urmare, măreşte formatul ziarului urmând modelul ziarelor de mari dimensiuni din vest. Noua serie de maşini va fi adăpostită într-una din cazematele oraşului (azi clădirea Bastionului) şi la finele lui 1912 începe să funcţioneze sub numele de „Tipografia Hunyadi”.

Începând cu acest moment, ziarul este pe drumul cel bun. Formatul ziarului este de 10-12 pagini, ediţia de duminică are 16-24 de pagini, numărul editat cu ocazia Crăciunului, Paştelui şi Rusaliilor se întinde la 60-80 de pagini, cu o anexă complexă de literatură. Văzând că ziarul a ajuns pe mâini bune, Societatea editorială (pe Acţiuni) din Timişoara îi vinde ziarul lui Pogány Mihály, care se angajează la plata tuturor datoriilor şi astfel devine proprietarul ziarului.

Foto 4. Temesvári Hírlap – 1908, 24 ianuarie, pag 8

Personalităţi de renume ale literaturii maghiare − printre aceştia Molnár Ferenc, Révész Béla, Gozsdu Elek − îşi publică scrierile originale în acest ziar. Apar rubricile permanente, se dezvoltă sursa de ştiri ce asigură procesul de orientare, se deschide o viziune largă asupra întregii lumi. Ziarul părăseşte zona locală, se extinde în toată Transilvania şi în străinătate (în Slovacia, Ungaria, Austria, Iugoslavia, America, Italia). Pogány este cel care încetățeneşte reportajul modern în jurnalistica provincială; tot el  este cel care introduce scrierile atrăgătoare, pe atunci necunoscute, în provincie. Ziarul se sprijină pe contribuţia abonaţilor şi pe veniturile din reclamă, astfel îşi menţine independenţa materială şi spirituală.

Foto 5. Sediul redacției ziarului din Piața Libertății, Timișoara în 1908

În rândul scriitorilor s-a putut adesea auzi următoarea părere: „dacă Pogány Mihály nu ar fi devenit jurnalist, ar fi ajuns scriitor de renume”. Din cauza muncii editoriale aglomerate, îi rămâne însă puţină vreme pentru a se afirma, dar scrie nuvele, drame şi critică, iar ziarele din Budapesta sunt încântate să-i publice scrierile. Participă cu regularitatre la întâlnirile şi dezbaterile Societăţii literare Arany János. Sprijină tinerii scriitori (Endre Károly, Szabolcska Mihály). Intră şi în atracţia sferei politice, pentru un timp este membru al consiliului orăşenesc.

Foto 6. Caricatura schițată de Kóra Norbert

Pogány Mihály părăseşte această lume în mod neaşteptat, din cauza unei aprinderi la plămâni în iarna anului 1924, pe când avea doar 47 de ani.

(Documentar realizat de Andrei Pogány)

Publicat pe

Timișoara, 1939

„Fotografia alăturată e din secolul trecut, din primăvara anului 1939. O vedeţi pe Liana Vidrighin şi pe mine plimbându-ne în faţa mamelor noastre pe „Corso” din Timişoara între Teatru şi Catedrală. În fundal, se vede si FARMACIA.  Liana este  rudă cu Stan Vidrighin, cel care a realizat acum 104 ani alimentarea cu apă potabilă şi canalizarea capitalei Banatului. Mamele noastre au fost prietene foarte bune.” Andrei Pogány