Pagini din viața lui Stan Vidrighin

Stan Vidrighin s-a născut în Mărginimea Sibiului, la 12 km de capitala sașilor transilvăneni, în comuna Rășinari, în ziua de 28 ianuarie 1876, într-o familie de oieri, având ca părinți pe Ioan Vidrighin și Soră (n. Oancea). A fost al treilea dintre cei cinci copii ai familiei: Șerban, Ion, Stan, Vasile și Coman.

Școala primară o urmează în sat, între anii 1883-1887. În perioada 1888-1896, parcurge cele opt clase de studii medii la Gimnaziul de stat din Sibiu, cu predare în limba maghiară. În perioada 1896-1900 își continuă studiile la Universitatea Politehnică din Budapesta, unde obține diploma de inginer. Pleacă apoi la Viena, pentru a audia la Politehnica din oraș cursuri postuniversitare de specialitate. Tot în capitala Imperiului Habsburgic își începe și practica de inginer, pe care o continuă la Sopron, în Ungaria, în cadrul Serviciului tehnic al orașului.

În anul 1902, câștigă un concurs pentru un post de inginer în cadrul Primăriei orașului Timișoara. Rămâne aici până la sfârșitul anului 1928. După această dată, va mai reveni în oraș doar ocazional.

La Timișoara va fi pe rând, inginer, inginer șef, director la societatea de apă și canalizare a orașului (din 1914). Este perioada lui de glorie, în care a reușit, cu pricepere, perseverență și seriozitate să proiecteze și să implementeze sistemul de alimentare cu apă și canalizare a orașului, după care s-au inspirat și alte orașe din România. Însuși Stan Vidrighin a pus pe picioare, după modelul de succes timișorean, sistemul de alimentare cu apă a capitalei București, organizându-l pe principii comerciale prin înființarea societății U.C.B., pe care a condus-o efectiv până în anul 1924.

La 30 iulie 1919, este ales membru în Marele Sfat Național, organism care a avut ca principală sarcină realizarea legii electorale și a celei agrare pentru noua Românie ce se conturase după cel de-al Doilea Război Mondial.

În perioada 1919-1922, a avut două mandate de primar al Timișoarei, întrerupte de un proces care în final s-a dovedit nefondat. Principala sa realizare în această poziție a fost înființarea în anul 1920 a Școlii Politehnice din Timișoara, care s-a arătat în timp, un proiect de real succes, nu doar la nivel național, ci chiar internațional, prin performanțele absolvenților ei.

În anul 1924 s-a căsătorit cu Alexandra Ardeleanu, președinta Reuniunii femeilor din Timișoara. Întrucât împreună nu au avut copii, în anul 1940, Stan Vidrighin îi va înfia pe copiii majori ai soției (rezultați din prima căsătorie a acesteia, cu George Adam): Eugen Mihai Adam, George Caius Adam și Liliana Georgeta Adam.

După căsătorie, începe să se ocupe și cu agricultura, iar între anii 1926-1928 a deținut funcția de Președinte al Camerei de Agricultură Timișoara.

La începutul anului 1929, ajunge la București, unde ocupă pentru câteva luni funcția de director general al Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor, după care este numit, până în anul 1931, director general al Căilor Ferate Române. În această funcție, a rămas celebru pentru seriozitatea sa și prin faptul că era tot timpul pe teren, verificând de ce întârzie trenurile, de ce iau șefii de tren șpagă etc. A ajuns chiar personaj în vestitul roman Moromeții, al lui Marin Preda. Stan Vidrighin însuși mărturisește că, inclusiv în aceste funcții înalte, s-a ghidat după aceeași lozincă care i-a coordonat întreaga sa viață. „Cine nu lucră, nu mănâncă !”.

După părăsirea Căilor Ferate Române, a fost ales senator de Timiș-Torontal. Această funcție, strict politică și birocratică, nu i s-a potrivit. A părăsit-o în scurt timp. Locul lui era pe teren, în mijlocul oamenilor și problemelor.

A plecat în Delta Dunării, unde a lucrat ca expert-inginer în interesul Pescăriilor Statului, iar între anii 1937-1940, până la evenimentele dramatice care au dus la pierderea Basarabiei și Bucovinei (în iunie 1940) și a Ardealului de Nord (în august 1940), a pus în funcțiune Uzinele de armament din Cugir și Orăștie și a construit și condus, în calitate de administrator delegat, Fabrica de tunuri „Astra” din Brașov.

După 1940, s-a ocupat numai cu agricultura.

Ultimii 10 ani din viață (1947-1957) sunt și cei mai negri. Comuniștii îi confiscă toate imobilele și terenurile. Este trimis cu domiciliu forțat la Pietroșița, în județul Dâmbovița. Totuși, nu este uitat cu totul. Autoritățile își aduc aminte de el cu prilejul începerii șantierului de la Canalul Dunăre Marea Neagră (1949). Până în 1955, când lucrările sunt sistate, este solicitat neoficial ca și consultant în probleme legate de domeniul pe care-l stăpânea atât de bine: APA.

În 1955 i se permite să revină în București. Își va petrece aici ultimii doi ani de viață. A trecut la cele veșnice în data de 15 iunie 1957, la vârsta de 81 de ani, în urma unei bronhopneumonii. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

„Timișorenii, pentru care a făcut atât de multe, nu l-au uitat. Azi, stația de epurare a orașului îi poartă numele. În Parcul Central se află un bust al lui Stan Vidrighin, iar o stradă din oraș și un concurs de instalatori amintesc de același Stan Vidrighin. Uzina de apă și canalizare Aquatim îl readuce periodic în amintirea publică. Cinste lor. La Rășinari, doar rudele și câțiva săteni mai în vârstă își mai aduc aminte de el; la Sibiu, nu îl cunoaște nimeni, iar la București este complet uitat. Dar va veni cu siguranță vremea în care Stan Vidrighin își va găsi și binemeritatata recunoaștere NAȚIONALĂ.”

Cosmin-Crăciun Cruciat
Sibiu, 23.10.2018

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.