Cine s-ar fi gândit că într-o epocă de cruntă asuprire a națiunii române din Ardeal, un tânăr dintr-o bucată, verde vlăstar al unei familii cu străveche tradiție în oierit, va coborî de la munte tocmai în pusta maghiară, în străina capitală a Ungariei, pentru a se întâlni cu literatura?

Stan Vidrighin, căci despre el este vorba, fiul lui Ioan Vidrighin din Rășinari, abia terminase clasele de gimnaziu la „Liceul unguresc” din Sibiu. Era anul 1896, cel mai omagiat din istoria Ungariei, anul „Mileniului”, când se împlineau o mie de ani de la venirea temutului popor al lui Arpad în Europa, din stepele îndepărtate ale Asiei.

Temerarul ardelean a studiat patru ani la Institutul politehnic din capitala Ungariei (1896-1900), dobândind în final specializarea de inginer care-i va aduce celebritatea.

Chiar dacă învățase limba maghiară la Sibiu, nu-i va fi ușor printre străini. Își va căuta prieteni printre studenții români, care nu erau puțini la Pesta. Principalul prilej de a-și manifesta românismul îl oferea Societatea „Petru Maior” a studenților români din capitala Ungariei.

„Societatea de lectură a junimii române” din Pesta

Înființată la 20 februarie 1862 sub numele de „Societatea de lectură a junimii române” din Pesta și având ca prim președinte pe Partenie Cosma, pe atunci în vârstă de 25 de ani (n.1837), noua organizație avea ca scop declarat păstrarea interesului și deprinderilor pentru cultura română, „prin prelucrarea diferitelor opuri originale, imitațiuni, traduceri și declamări, escluzând dezbaterile politice”.

În toamna anului 1862, președinte a fost ales Iosif Vulcan, în vârstă de 21 de ani (n.1841). Din acest moment și până după semnarea Dualismului austro-ungar din 1867 nu mai știm nimic despre soarta Societății. În 1868 o găsim deja cu denumirea de Societatea „Petru Maior” (nume ales deloc întâmplător, pentru a sublinia originea noastră latină, în contextul în care Transilvania tocmai își schimbase statutul din provincie a Imperiului Habsburgic în provincie a Ungariei). Președinte este acum Alexandru Roman (profesorul de limba română de la Universitatea din Pesta), iar vice-președinte Iosif Vulcan, care-și va recăpăta în scurt timp funcția de președinte.

În noua conjunctură politică creată de Dualism, Societatea nu va fi recunoscută de către guvernul maghiar, întrucât statutele ei prevedeau că puteau fi membri atât studenți cât și absolvenți, ceea ce ar fi accentuat prea mult caracterul românesc al societății. Studenții bănățeni susțineau atitudinea moderată, de cooperare cu autoritățile maghiare, care acceptau ca membri ai Societății doar pe studenții români din Pesta (pe care îi puteau controla și după caz sancționa mai ușor). Studenții ardeleni, mai radicali, au susținut inițial calea fără compromisuri, dar în final, fiind în minoritate, au acceptat abordarea moderată. Societatea a fost astfel recunoscută în anul 1873.

În anul 1869, ședințele se țineau în cafeneaua Schöja din Uriutza, într-o cameră strâmtă, întunecoasă și umedă. Din 1871 Societatea își închiriază un local propriu. Printre președinții și membrii mai cunoscuți ai acestei perioade îi regăsim pe Iosif Vulcan, Victor Babeș, Enea Hodoș, Corneliu Diaconovich, Amos Frâncu, Valeriu Braniște, Virgil Onițiu, Elie Miron Cristea, Elie Dăianu, Iuliu Maniu, Ilarie Chendi și mulți alții.

Revista „Rosa cu ghimpi”

În perioada 1877-1895, Societatea tipărește revista „Rosa cu ghimpi”, al cărei crez era următorul: „Cultura va salva românimea. Junimea română, pătrunsă de acest adevăr incontestabil, s-a decis a eda o foaie, un mijloc destul de puternic pentru a rupe mai ușor valul întunecimii ce desparte pe om de câmpul cel mângăitor al adevăratei și folositoarei culturi”.

Revista, având un pronunțat caracter umoristic, apărea cel puțin de două ori pe lună, dar într-un singur exemplar scris de mână, în care se treceau și cele mai bune lucrări citite în societate.

Printre susținătorii financiari ai societății, pe lângă banca „Albina”, îl aflăm în anul 1880 pe însuși Regele Carol I al României, cu o donație de 500 de lei.

În 1882, Societatea tipărește la Gherla, în ediția a treia, „Istoria pentru începutul românilor în Dacia”, a lui Petru Maior.

Prezența lui Stan Vidrighin într-un asemenea mediu intelectual, frecventat în special de studenți de la facultățile cu profil umanist și de medicină, are, fără îndoială, pitorescul ei.

Primul an de studenție (1896/1897) a fost cel mai probabil pentru tânărul rășinărean unul de acomodare cu această lume străină și rece. Nu îl regăsim printre membrii Societății.

Surpriza apare în anul al doilea de facultate (1897/1898), când Stan Vidrighin apare ca membru în comisia literară, compusă dintr-un președinte și cinci membri, care s-a întrunit în 11 ședințe între 15 noiembrie 1897 și 18 aprilie 1898.

Anul universitar începuse cu Ilarie Chendi președinte. Marele critic literar a deținut provocatoarea funcție între 1895-1898, iar în raportul despre activitatea comisiei pe anul 1896/1897 își exprimase nemulțumirea că „o piedică principală, care tot mai mult se simțește, care tot mai mare piatră devine în calea înaintării noastre, este fără îndoială, lipsa unui organ permanent de comunicație dintre noi și neamul nostru”.

Stan Vidrighin și Victor Păcală

La începutul anului 1898, Ilarie Chendi predă ștafeta unui tânăr de 24 de ani, cu nume de personaj de poveste, cu un an și o lună mai mare decât Stan Vidrighin, sibian și el, din satul Dealu Frumos, comuna Merghindeal, de lângă Agnita. Se numea Victor Păcală (n. 12 decembrie 1874 – m. 1955). Absolvent de gimnaziu la Sighișoara și de Institut Teologic-Pedagogic la Sibiu, Păcală era pe atunci student la istorie în capitala Ungariei. Atras de etnografie, a întreprins încă de timpuriu excursii ș călătorii de studii în Dalmația, Italia, ba chiar și în Africa și Asia Mică, publicând lucrări de cercetare și numeroase articole în presa românească.

Nimeni nu bănuia legătura care avea să se făurească peste ani între Păcală și Vidrighin. Deși informații sigure nu avem, ne putem imagina cum Stan Vidrighin, prin felul său de a fi și prin poveștile despre mândrul Rășinari, satul său natal, a sădit în mintea și în inima tânărului etnolog sâmburele cunoașterii asprei și fascinantei lumi a oierilor rășinăreni. Roadele se vor vedea după aproape 20 de ani, când marele culegător de folclor nu s-a dovedit cu rășinărenii nici un „Păcală”, și cu atât mai puțin un „Tândală”, trudind la realizarea celei mai impresionante și fascinante monografii de sat transilvan, „Monografia satului Rășinariu” din anul 1915, lăudată și premiată de Academia Română în anul 1916 și căutată cu disperare peste ani din străina Franță de Emil Cioran, răpus de nostalgia copilăriei, sfântă moștenire pentru toți fiii satului Rășinari de azi și de mâine.

Informațiile despre activitatea comisiei literare, consemnate în procesele verbale, sunt extrem de sumare. Ce n-am da să știm câte s-au discutat acolo, căci, așa cum spunea la un moment dat unul dintre foștii membri ai Societății, „activitatea Societății Petru Maior nu trebuie căutată în procese verbale, ci în ceea ce nu e scris în ele, fiindcă nu se putea scrie niciodată”.

Dincolo de regrete, constatăm cu bucurie că în patru dintre cele unsprezece ședințe ținute în anul universitar 1897/1898, procesele verbale sunt redactate chiar de Stan Vidrighin, care a primit această însărcinare de referent ad-hoc de la președintele Victor Păcală, în condițiile absenței pentru o perioadă mai lungă de timp din Budapesta a referentului titular.

Din Procesul verbal luat în ședința a 5-a a comisiei literare Petru Maior din 28 februarie 1898. (Președinte Victor Păcală. Referent ad hoc Stan Vidrighin), aflăm că ședința a fost deschisă la ora 6 și 30 de minute și s-a încheiat la ora 7 și 30 de minute. Lipsind mai mulți membri și referentul, președintele a anunțat depunerea la comisie a referatului „Câteva cuvinte despre continuitatea Românilor în Dacia”, care a fost încredințat lui Stan Vidrighin spre criticare.

Procesul verbal luat în ședința a 8-a a comisiei literare Petru Maior din 28 martie 1898. (Președinte Victor Păcală. Referent Stan Vidrighin) consemnează că ședința a fost deschisă la ora 5 și s-a încheiat la ora 7 și 30 de minute, fiind de față toți membrii comisiei (A. Cioban, I. Fruma, Ștefan Bărbucean, Stan Vidrighin, I. Nemeș). La comisie a fost depusă opera „O privire asupra pedepselor de moarte din diferite timpuri și la diferite popoare”, cu motto „prima încercare”, care a fost dată spre criticare membrilor I. Fruma și I. Nemeș. Cu aceeași ocazie, președintele Victor Păcală, având în vedere starea nemulțumitoare în care se afla biblioteca, precum și „cerințele culturale tot mai multe și imperioase”, a propus redactarea unui apel către publicul românesc (autori, librari, instituții culturale și de binefacere) pentru a dona societății cărți, broșuri, reviste sau alte documente cu valoare științifică, propunerea fiind primită unanim de membri.

Din Procesul verbal luat în ședința a 10-a a comisiei literare Petru Maior din 4 aprilie 1898 (Președinte Victor Păcală. Referent ad hoc Stan Vidrighin) aflăm că ședința a fost deschisă la 6 și 30 de minute și s-a încheiat la orele 8, de față fiind membrii I. Fruma, Ștefan Bărbucean, Stan Vidrighin, I. Nemeș. I. Fruma a prezentat opera „O privire asupra pedepselor de moarte din diferite timpuri și la diferite popoare” (depusă în ședința anterioară) și critica sa, în care recomandă ca aceasta să se înapoieze autorului fără a fi citită în societate. Stan Vidrighin și Victor Păcală sunt de acord cu critica, opera fiind respinsă.

Procesul verbal luat în ședința a 11-a a comisiei literare Petru Maior din 18 aprilie 1898 (Președinte Victor Păcală. Referent ad hoc Stan Vidrighin) consemnează că ședința a fost deschisă la 6 și 30 de minute și s-a încheiat la orele 7 și 30 de minute, de față fiind membrii I. Fruma, Ștefan Bărbucean, Stan Vidrighin, I. Nemeș. Întrebat de I. Fruma despre apelul pentru bibliotecă, Victor Păcală răspunde că acesta va fi publicat abia în septembrie, motivându-se că ar fi inoportun să se ceară publicului român acest lucru mai repede, întrucât i se solicitase deja ajutorul pentru organizarea de către Societate a unui concert.

O informație extrem de interesantă din această ședință este aceea că referentul Stan Vidrighin a anunțat că la comisia literară a fost depusă opera „D-ale carnavalului” (!!!), care a fost dată spre critică membrului Ștefan Bărbucean. Din păcate, ca și în cazurile anterioare, autorul operei nu este consemnat. Având însă în vedere titlul inconfundabil și faptul că în ședința următoare, când a fost prezentată critica operei, au avut loc dezbateri înfocate pe marginea ei, suntem convinși că a fost vorba de celebra comedie în trei acte scrisă de Ion Luca Caragiale pentru concursul organizat de Teatrul Național din București, pe care autorul l-a câștigat, și care a avut premiera pe 8 aprilie 1885 (deci cu 13 ani înainte). Probabil Caragiale dorea să-și promoveze opera și în alte medii, având în vedere faptul că premiera fusese un fiasco din cauza fluierăturilor puse la cale de cronicarul dramatic D.D. Racoviță-Sfinx, redactor la „România liberă”.

Din păcate, în anii universitari 1898/1899 și 1899/1900, Stan Vidrighin nu mai este membru al comisiei literare. Va fi ales să-și concentreze toate forțele pe studiul ingineriei. Totuși, nu a rupt cu totul legăturile cu Societatea „Petru Maior”. Seriozitatea sa a fost cu siguranță apreciată de colegi, de vreme ce la 17 octombrie 1899 îl găsim ca membru în „comisia supraveghetoare” care a verificat activitatea Societății în anul universitar 1898/1899.

Părăsind literatura odată cu capitala Ungariei, Stan Vidrighin își va desăvârși studiile în inginerie la Viena, în cealaltă capitală a imperiului dualist, pentru a se întoarce, după o scurtă escală la Sopron, într-o nouă capitală, de această dată românească, la Timișoara, unde va dobândi celebritatea prin realizarea sistemului de apă și canalizare al orașului. Iar pentru rășinărenii săi, din acest efemer interludiu literar a rămas ca moștenire fascinanta „Monografie a satului Rășinariu”, pe care ne-a dăruit-o cu atâta căldură fostul președinte al Societății „Petru Maior”, Victor Păcală.

Bibliografie:

1. Almanahul Societății Academice Petru Maior, al Societăților de Facultăți și Academii și al Cercurilor Studențești din Cluj, Tipografia „Cartea Românească”A., Cluj, 1929, p.109-115.
2. Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Colecții speciale, Fond „Societatea Petru Maior”, Ms. 5814, Caiet procese verbale I (anii 1896-1899).
3. Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca, Colecții speciale, Fond „Societatea Petru Maior”, Ms 5818 Caiet protocol II, (anii 1899-1900).