Vidrighin și Goga

Răsfoind arhivele cu gândul de a schița o biografie despre copilăria și adolescența lui Octavian Goga, am descoperit printre miile de documente care fac referire la marele nostru poet câteva informații interesante și complet necunoscute publicului larg, cu privire la cinci momente (trei mincinoase și două autentice) în care zbuciumata sa viață s-a intersectat cu cea a consăteanului său Stan Vidrighin.

Să spunem pentru început că diferența de vârstă dintre cei doi mari fii ai Rășinariului era de cinci ani. După cum știm, Stan Vidrighin s-a născut la 28 ianuarie 1876, iar Octavian Goga la 20 martie 1881. Este important să menționăm și că aceștia s-au aflat doar în anumite perioade ale vieții în aceeași localitate: la Rășinari între 1881-1888, la Sibiu între 1890-1896 și la București, cu intermitențe, între 1929-1938.

Prima sursă pe care o supunem atenției este o biografie romanțată și vădit neadevărată a marelui poet, intitulată „Viața lui Goga”, scrisă de un anume Ciprian Doicescu în anul 1942 și apărută la Editura „Cartea Românească” din București. În această lucrare sunt menționate trei momente care i-au avut (?) ca protagoniști pe Octavian Goga și Stan Vidrighin.

  1. La pagina 37 este descris un episod din vremea copilăriei petrecută la Rășinari „Bunica Maria – mama Aureliei Goga – a povestit o dată când era de față și surioara lui Tavi, Victoria, întâmplări ciudate cu balaurul cel cu șapte capete, de care nu putea să se apropie nici un voinic. Lui Tavi i-a venit atunci în minte să plece pe Dealul Cetățuii și să facă un războiu balaurului așa, numai în închipuire. Iulia Dancăș n-a voit la început să meargă așa de sus, dar încurajată de ceilalți și mai cu seamă că tovarășul Stan Vidrighin le-a spus că știe și alți copii cari s-au urcat acolo, s-a lăsat înduplecată să meargă împreună”.
  2. La pagina 44 descoperim un episod din timpul studiilor gimnaziale de la Sibiu. Referindu-se la primele versuri cunoscute scrise de Octavian Goga, purtând data de 14 mai 1893, autorul ne prezintă o explicație pe care ar fi dat-o Stan Vidrighin în legătură cu acest eveniment deosebit de important din biografia poetului: „I-a arătat tată-său că e popă, a spus numaidecât copilul Stan Vidrighin, tovarășul de joc din copilărie, care acum îi era coleg de clasă” (!).
  3. La pagina 51 regăsim un al doilea moment din perioada studiilor gimnaziale de la Sibiu, în care, potrivit aceluiași autor, Octavian Goga le-ar fi arătat colegilor de clasă o poezie de-a sa, cu care a debutat în „Revista ilustrată”. După câteva zile, colegii au început să-i spună „Poetul”, motiv pentru care „Colegul Stan Vidrighin a prins invidie și căuta mereu să-l înțepe” (!).

Din aceste informații intrigante, am putea fi tentați să tragem concluzia că Stan Vidrighin era invidios pe succesul precoce al lui Octavian Goga. Dacă însă ne păstrăm luciditatea și analizăm critic cele trei informații, vom constata că mai degrabă este vorba de o obsesie a autorului față de Stan Vidrighin (nu am cercetat dacă se cunoșteau personal), ori pur și simplu de o flagrantă dezinformare, pe care un scriitor profesionist ar fi putut-o înlătura ușor, printr-o verificare directă la sursă (în anul 1942, când a apărut cartea, Stan Vidrighin locuia în București și ar fi putut da lămuririle necesare).

Să analizăm așadar, fără patimă, cele trei informații:

  1. Afirmația că Stan Vidrighin ar fi încurajat-o pe Iulia Dancăș să-l urmeze pe Octavian Goga pe Dealul Cetățuii este imposibil de verificat. Având în vedere însă totala lipsă de credibilitate a autorului, înclinăm să credem că numele lui Stan Vidrighin a fost pur și simplu introdus forțat în context. Să ne amintim, totuși, că el era cu cinci ani mai mare decât Octavian Goga, iar dintre sutele de mărturii contemporane autentice despre copilăria și adolescența poetului, nici una nu amintește de faptul că cei doi ar fi fost „tovarăși de joacă”.
  2. Cel de-al doilea episod este vădit mincinos, întrucât ne spune că Stan Vidrighin era coleg de clasă cu Octavian Goga, când de fapt, la data invocată în text, 14 mai 1893, Stan Vidrighin era elev la gimnaziul superior, în clasa a V-a gimnazială (clasa a IX-a de azi), iar Octavian Goga la gimnaziul inferior, în clasa a III-a gimnazială (clasa a VII-a de azi), așa cum o demonstrează cataloagele școlare.
  3. Momentul în care Stan Vidrighin ar fi prins invidie pe succesul lui Goga și căuta să-l înțepe mereu, este la fel de ușor de demontat, întrucât poezia la care se face referire în text, fără să fie numită, nu poate fi alta decât „Nu-i fericire pe pământ” singura publicată de Goga în „Revista ilustrată”. Problema este că în luna iunie 1898, când aceasta a fost tipărită, Stan Vidrighin nici măcar nu se mai afla în Sibiu, fiind student la Budapesta (tocmai încheia anul II de studiu la Institutul Politehnic)!

Deși argumentele de mai sus sunt suficiente pentru a demonstra incorectitudinea celor trei informații, să mai adăugăm doar faptul că prin nenumăratele erori și fantezii pe care le conține, cartea lui Ciprian Doicescu a produs la data apariției multă iritare în rândul publicului, ceea ce a determinat ca următoarele două volume (vol. II. „Viața” și vol. III. „Opera. Naționalismul”), care erau finalizate și „bune de tipar” la acea dată, să nu mai fie publicate niciodată!

Dacă astfel de invidii inerente vârstei ar fi existat, este sigur că acestea nu l-au vizat pe Stan Vidrighin (care a urmat un cu totul alt drum în viață, la fel de glorios cu acela al consăteanului său), ci poate pe alți copii, dintre nenumărații „Vidrighini” din Rășinari, mai apropiați de vârsta lui Goga, dintre care unii i-au fost chiar colegi de clasă în sat (Dumitru Vidrighin, n. 1 noiembrie 1880, în clasa I; Maniu Vidrighin, n. 20 ianuarie 1878, în clasele a II-a și a III-a). Probabil că nefericitul autor nu a făcut altceva decât să asocieze numele de familie „Vidrighin” cu „Stan”, cel mai celebru dintre ei la acea dată (în 1942). Vom încadra, așadar, aceste picanterii în categoria „imaginarului”.

Cu totul altfel stau lucrurile în privința celorlalte două surse, vădit autentice și imposibil de contestat. Prima dintre ele este o scrisoare mai amplă, adresată la data de 1 martie 1903 din Rășinari de către părinții lui Octavian Goga fiului lor, aflat la studii la Budapesta. Din conținutul scrisorii aflăm despre dificultățile financiare cu care se confrunta familia Goga în acea perioadă și despre eforturile deosebite pe care le făcea pentru a-și susține băiatul la studii. La finalul scrisorii, găsim o întrebare adresată poetului de tatăl acestuia, preotul Iosif Goga: „Stan Vidrighin inginerul ți-a dat 10 coroane?” (în original:„Stan Vidrighin ing. ța dat 10 cor.?”).

Deși sumară, informația este foarte valoroasă, întrucât ne arată relațiile de apropiere care existau între familiile Goga și Vidrighin, care de altfel se încadrau în spiritul mai larg al unei extraordinare solidarități între rășinăreni (există zeci de mărturii privind modul în care i-a ajutat Octavian Goga pe toți rășinărenii care i-au călcat pragul la București în perioadele în care a fost ministru).

Mai interesant ni se pare faptul că ajutorul pentru studentul Goga, aflat la Budapesta, venea de la tânărul inginer Stan Vidrighin, care în acel moment nu se mai afla în capitala Ungariei (absolvise Institutul Politehnic din Budapesta în anul 1900), ci în cea a Banatului, la Timișoara, unde lucra la Serviciul tehnic din cadrul Primăriei orașului.

Chiar dacă nu cunoaștem motivul pentru care Stan Vidrighin trebuia să-i dea zece coroane lui Octavian Goga, o legătură între cei doi este mai mult decât evidentă.

A doua sursă autentică este o scrisoare de condoleanțe transmisă de Stan Vidrighin lui Octavian Goga în anul 1935, cu ocazia dispariției tragice a lui Eugen Goga, fratele cel mic al poetului. Scrisoarea are următorul text:

„București, 8 VI 935

            Dragă Tavi,

            Sosit acasă mă grăbesc să-ți aduc expresiunea celor mai adânci regrete, atât ale mele, cât și ale familiei, pentru pierderea vrednicului Geni. La urma urmelor toți ne vom aduna în jurul bisericii din deal, de unde am roit; totuși, ca celui mai tânăr, lui i se cuvenea încă o lungă epocă de rodnică viață.

Fie-i odihna ușoară și amintirea veșnic vie!
Al tău.  Ing. S. Vidrighin”.

Spre marea durere a rășinărenilor, profeția lui Stan Vidrighin nu s-a împlinit. Nici unul dintre cei doi nu-și doarme somnul de veci la umbra „Bisericii din Deal” din Rășinari. Familiile lor „adoptive” au vrut ca Octavian Goga să se odihnească departe de familie, într-un sinistru mausoleu, pe un deal de la Ciucea, iar Stan Vidrighin într-un mormânt oarecare, în București, la Bellu.

Octavian Goga la 18 ani (1899), Stan Vidrighin la 20 de ani (1896)

Octavian Goga la 18 ani (1899); Stan Vidrighin la 20 de ani (1896)

Izvoare:

  1. Scrisoare Aurelia și Iosif Goga către Octavian Goga, Rășinari, 1 III 1903 (Biblioteca Națională a României: Colecția de manuscrise, ms. 14664).
  2. Scrisoare Stan Vidrighin către Octavian Goga, București, 8 iunie 1935 (Muzeul Memorial „Octavian Goga” Ciucea – cota D-865).

Bibliografie:

  1. DOICESCU, Ciprian, Viața lui Goga, București, Editura „Cartea Românească”, 1942.

Pagini din viața lui Stan Vidrighin

Stan Vidrighin s-a născut în Mărginimea Sibiului, la 12 km de capitala sașilor transilvăneni, în comuna Rășinari, în ziua de 28 ianuarie 1876, într-o familie de oieri, având ca părinți pe Ioan Vidrighin și Soră (n. Oancea). A fost al treilea dintre cei cinci copii ai familiei: Șerban, Ion, Stan, Vasile și Coman.

Școala primară o urmează în sat, între anii 1883-1887. În perioada 1888-1896, parcurge cele opt clase de studii medii la Gimnaziul de stat din Sibiu, cu predare în limba maghiară. În perioada 1896-1900 își continuă studiile la Universitatea Politehnică din Budapesta, unde obține diploma de inginer. Pleacă apoi la Viena, pentru a audia la Politehnica din oraș cursuri postuniversitare de specialitate. Tot în capitala Imperiului Habsburgic își începe și practica de inginer, pe care o continuă la Sopron, în Ungaria, în cadrul Serviciului tehnic al orașului.

În anul 1902, câștigă un concurs pentru un post de inginer în cadrul Primăriei orașului Timișoara. Rămâne aici până la sfârșitul anului 1928. După această dată, va mai reveni în oraș doar ocazional.

La Timișoara va fi pe rând, inginer, inginer șef, director la societatea de apă și canalizare a orașului (din 1914). Este perioada lui de glorie, în care a reușit, cu pricepere, perseverență și seriozitate să proiecteze și să implementeze sistemul de alimentare cu apă și canalizare a orașului, după care s-au inspirat și alte orașe din România. Însuși Stan Vidrighin a pus pe picioare, după modelul de succes timișorean, sistemul de alimentare cu apă a capitalei București, organizându-l pe principii comerciale prin înființarea societății U.C.B., pe care a condus-o efectiv până în anul 1924.

La 30 iulie 1919, este ales membru în Marele Sfat Național, organism care a avut ca principală sarcină realizarea legii electorale și a celei agrare pentru noua Românie ce se conturase după cel de-al Doilea Război Mondial.

În perioada 1919-1922, a avut două mandate de primar al Timișoarei, întrerupte de un proces care în final s-a dovedit nefondat. Principala sa realizare în această poziție a fost înființarea în anul 1920 a Școlii Politehnice din Timișoara, care s-a arătat în timp, un proiect de real succes, nu doar la nivel național, ci chiar internațional, prin performanțele absolvenților ei.

În anul 1924 s-a căsătorit cu Alexandra Ardeleanu, președinta Reuniunii femeilor din Timișoara. Întrucât împreună nu au avut copii, în anul 1940, Stan Vidrighin îi va înfia pe copiii majori ai soției (rezultați din prima căsătorie a acesteia, cu George Adam): Eugen Mihai Adam, George Caius Adam și Liliana Georgeta Adam.

După căsătorie, începe să se ocupe și cu agricultura, iar între anii 1926-1928 a deținut funcția de Președinte al Camerei de Agricultură Timișoara.

La începutul anului 1929, ajunge la București, unde ocupă pentru câteva luni funcția de director general al Poștelor, Telegrafelor și Telefoanelor, după care este numit, până în anul 1931, director general al Căilor Ferate Române. În această funcție, a rămas celebru pentru seriozitatea sa și prin faptul că era tot timpul pe teren, verificând de ce întârzie trenurile, de ce iau șefii de tren șpagă etc. A ajuns chiar personaj în vestitul roman Moromeții, al lui Marin Preda. Stan Vidrighin însuși mărturisește că, inclusiv în aceste funcții înalte, s-a ghidat după aceeași lozincă care i-a coordonat întreaga sa viață. „Cine nu lucră, nu mănâncă !”.

După părăsirea Căilor Ferate Române, a fost ales senator de Timiș-Torontal. Această funcție, strict politică și birocratică, nu i s-a potrivit. A părăsit-o în scurt timp. Locul lui era pe teren, în mijlocul oamenilor și problemelor.

A plecat în Delta Dunării, unde a lucrat ca expert-inginer în interesul Pescăriilor Statului, iar între anii 1937-1940, până la evenimentele dramatice care au dus la pierderea Basarabiei și Bucovinei (în iunie 1940) și a Ardealului de Nord (în august 1940), a pus în funcțiune Uzinele de armament din Cugir și Orăștie și a construit și condus, în calitate de administrator delegat, Fabrica de tunuri „Astra” din Brașov.

După 1940, s-a ocupat numai cu agricultura.

Ultimii 10 ani din viață (1947-1957) sunt și cei mai negri. Comuniștii îi confiscă toate imobilele și terenurile. Este trimis cu domiciliu forțat la Pietroșița, în județul Dâmbovița. Totuși, nu este uitat cu totul. Autoritățile își aduc aminte de el cu prilejul începerii șantierului de la Canalul Dunăre Marea Neagră (1949). Până în 1955, când lucrările sunt sistate, este solicitat neoficial ca și consultant în probleme legate de domeniul pe care-l stăpânea atât de bine: APA.

În 1955 i se permite să revină în București. Își va petrece aici ultimii doi ani de viață. A trecut la cele veșnice în data de 15 iunie 1957, la vârsta de 81 de ani, în urma unei bronhopneumonii. A fost înmormântat la Cimitirul Bellu din București.

„Timișorenii, pentru care a făcut atât de multe, nu l-au uitat. Azi, stația de epurare a orașului îi poartă numele. În Parcul Central se află un bust al lui Stan Vidrighin, iar o stradă din oraș și un concurs de instalatori amintesc de același Stan Vidrighin. Uzina de apă și canalizare Aquatim îl readuce periodic în amintirea publică. Cinste lor. La Rășinari, doar rudele și câțiva săteni mai în vârstă își mai aduc aminte de el; la Sibiu, nu îl cunoaște nimeni, iar la București este complet uitat. Dar va veni cu siguranță vremea în care Stan Vidrighin își va găsi și binemeritatata recunoaștere NAȚIONALĂ.”

Cosmin-Crăciun Cruciat
Sibiu, 23.10.2018